CV-uri ministeriale
Pentru o reformă temeinică a clasei politice ar fi recomandabil să nu vorbim doar despre ce fac conducătorii noștri, ci și despre cine sînt dînșii. Într-o țară normală, „a face carieră“, ajungînd, eventual, să asumi o demnitate publică, implică o sumedenie de etape pregătitoare: studii solide, experiență politică, relevanță publică, prestație profesională demonstrabilă și recunoscută. La noi, lucrurile par să se decidă, în general, în funcție de cu totul alte criterii: inadecvate, obscure, fără legătură cu competența propriu-zisă. Spre ilustrare, iau, la întîmplare, cîteva cazuri.
În Franța, ministrul actual de Finanțe este dl Michel Sapin. E om de stînga, cu strămoși activi în politică încă din timpul Stărilor Generale din 1789. A fost deputat, primar, ministru sub Mitterrand și Jospin, mereu din partea reformatorilor din partidul său (pe linia Michel Rocard). Studii: legendarul liceu „Henri IV“, apoi o licență în istorie, un doctorat de stat în geografie, Școala Normală Superioară, Școala Națională de Administrație (ENA), Școala Franceză de la Roma (pe teme de numismatică). A publicat, între altele, o carte de convorbiri cu omologul său german, Wolfgang Schäuble, intitulată Niciodată fără Europa. A condus, de-a lungul anilor, mai multe ministere, cu rezultate ușor de urmărit pe Internet. În Guvernul Grindeanu, ministru de Finanțe este dl Viorel Ștefan. Absolvent de studii economice la Iași, doctor în economie la Galați, dl Ștefan a ocupat diferite funcții administrative în Compania de Navigație Fluvială Navrom din Galați. A fost, în Parlament, membru al comisiei buget-finanțe (2000-2008). Nu am criterii să judec calibrul profesional al ministrului de azi, dar diferența de anvergură curriculară între domnia-sa și colegul său francez este, totuși, greu de ignorat. Prin ce s-a distins, prin ce s-a impus ca indispensabil, ce isprăvi de răsunet îl recomandă, nu putem ști. Tot e bine că are măcar studii de specialitate în perimetrul ministerului pe care îl conduce.
Se poate și mai rău. Iată cum arată, de pildă, traiectoria profesională a unei doamne despre care se spune că ar fi „în cărți“ pentru un secretariat de stat la învățămînt. E vorba de dna Liliana Mincă. Revoluția a găsit-o muncitoare la Uzina „Steaua Roșie“. Ulterior a devenit dactilografă, secretară a lui Victor Atanasie Stănculescu, membră în vreo șase partide (Dan Voiculescu, Gabriel Oprea, ALDE, PSD ș.a.), activist electoral pentru Dan Diaconescu. A făcut și ceva studii („management“ la Universitatea „Spiru Haret“, studii de apărare și securitate), pentru a-și încununa cariera cu șefia Loteriei Române. Pe scurt, e exact omul potrivit pentru a pune pe picioare greu încercatul învățămînt românesc.
Un caz aparte este dl ministru al Agriculturii, Petre Daea. Omologul său francez este, din 2014, și purtător de cuvînt al guvernului. Se sparie gîndul dacă dl Daea ar fi pus în situația să asume acest oficiu. Nu pentru că nu poate vorbi ca tot omul. Ci pentru că, deși nu poate vorbi, o face. Abundent, „complex“, emotiv și metafizic totodată. Vorbește despre oi cu o ferventă aplecare analitică. Saltul de la șef de gospodărie agricolă colectivă (în anii ’70) la diriguitor al industriei noastre agrare și-a pus amprenta asupra portretului și discursului său. E grav, încărcat de greutatea sarcinilor primite, amețitor, aproape indescifrabil. Un demn – și nesperat – urmaș al lui Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii de pe vremea lui Groza (despre care cei din generația mea auzeau neîncetat snoave copleșitoare…).
Dar dl Florin Iordache, proaspătul demisionar? Inginer mecanic, activ, înainte de Revoluție, la fabrica de mobilă din Caracal, apoi, după 1989, jurist, apoi doctor în drept la Chișinău (de ce?), dl Iordache s-a remarcat în mai multe rînduri ca un consecvent luptător împotriva „exceselor“ judiciare, cu care încearcă să ne „colonizeze“ Bruxelles-ul („Cine e Bruxelles-ul ăsta?“ – sună una din replicile lui celebre). A intrat în folclor cu refrenul „Altă întrebare!“ și a inițiat fatala Ordonanță 13, sămînță a marilor proteste de stradă din ultimele două săptămîni.
Să continuăm? N-are rost. Cu puține excepții, și miniștrii, și parlamentarii majoritari par talente de tipul „Cîntarea României“: o echipă de amatori victorioși, care speră ca românii (fie că i-au votat sau nu) să moțăie liniștiți în marasmul propriu. Noapte bună!