Cuvinte în derivă
Acum două săptămîni, doamna profesoară Rodica Zafiu a publicat, în gazeta noastră, un excelent articol despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul „românii“. Autoarea observa, pe bună dreptate, că numărul real al celor invocaţi nu are, de regulă, nici o legătură cu categoria pe care o reprezintă. O manifestare stradală cuprinzînd între 50 şi 1000 de inşi e anunţată ca protest al „românilor“. Un rating de 2,2% pare suficient pentru a îndreptăţi formula: „Românii au stat cu ochii pe Antena 3“. În aceeaşi cheie euforică e citit, mai nou, rezultatul alegerilor. „Românii“ sînt o mărime variabilă, în funcţie de maşinăria retorică pusă în funcţiune de politicieni. Ba sînt 7,5 milioane (anti-Băsescu), ba sînt 4,5 milioane (pro-USL), ba sînt 11 milioane care n-au fost la vot. Românii „noştri“ sînt mai mulţi şi mai buni decît românii „lor“, chiar dacă „toţi sîntem români“, mai mult sau mai puţin votanţi.
O altă vocabulă la a cărei compromitere se lucrează intens este „interesul naţional“. O ştim de la Caragiale: „de la binele ţării atîrnă binele nostru“; cu o precizare esenţială, făcută de Trahanache: binele ţării atîrnă „de la partidul întreg“. Carevasăzică, partidul primează. Iar partidul înseamnă „eu, dumneata, noi şi-ai noştri“. Te miri ce gospodină militantă, te miri ce bişniţar de provincie se declară, odată ajuns în Parlament, slujbaş gata de sacrificiu al „interesului naţional“. Cînd nu ştii exact ce ai de făcut, declari că te ocupi cu interesul naţional, cînd pui la cale o potlogărie privată, zici că rişti orice de dragul interesului naţional. Toată lumea combate harnic şi zgomotos în oştirea ţării. Doar că stingerea nu se mai sună la cazarmă, ci prin curţile luminate a giorno ale unor vile somptuoase.
În derivă a intrat, de mult, şi termenul „tradiţional“. Avem sărbători tradiţionale, mîncăruri tradiţionale, straie tradiţionale, obiceiuri tradiţionale. Ne urăm unii altora „tradiţionalul“ „la mulţi ani!“, păstrăm tradiţiile strămoşeşti, jurăm pe valorile „tradiţionale“. Cînd „românii“ se aprovizionează pentru Crăciun şi pentru Anul Nou, cultul „tradiţionalului“ e la apogeu. Cuvîntul e pe buzele tuturor ca un amplu nor roz, ca un ornament cu sens incert, dar cu legitimitate garantată. Numai că, de cîţiva ani buni, „produsele tradiţionale“ au un aspect tot mai „etatizat“, adică tot mai nespecific. Sub firme de un „tradiţional prestigiu“ (producători „din Mărginimea Sibiului“, produse din Bucovina, Buziaş, Pleşcoi etc.), ţi se oferă mărfuri tot mai asemănătoare, în mod vizibil obţinute prin procesare industrială. „Ţăranul tradiţional“ e din ce în ce mai „branşat“ la reţete şi tehnici de prelucrare urbane, „moderne“, „europene“. A învăţat repede că trebuie să livreze chestii „bio“ (cutare „atelier“ propune, de pildă, „dulceaţă de lapte cu cafea“) şi că „marketingul“ cere denumiri ceva mai şmechere, mai „globalizate“: la Sighişoara, dăm peste o Fundaţie ADEPT, asociată cu „Slow Food Târnava Mare“. Pe acest fundal, invitaţia de a cumpăra „gemuri şi murături de Saschiz“ sună aproape arhaic. Niciodată cuvîntul „tradiţie“ n-a fost mai aproape de echivocul etimologiei sale: transfer, transmitere, dar şi un pic de trădare, de acomodare conjuncturală…
Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.