Cunoașterea de sine
Cînd Montaigne, să zicem, spune despre oameni că sînt nestatornici și că „șovăiala îmi pare a fi cusurul cel mai obișnuit și mai vădit al firii noastre” (II, 1, în traducerea lui Vlad Russo), îl credem cu ușurință, deși e departe de a fi fost contemporanul nostru și n-avea nici o idee despre structura celulei. Dar și el dă pilde din Antichitate, ale unor oameni cu mult mai vechi decît el și care ignorau existența Americii. La fel îi credem și pe alți moraliști, care au trăit cu sute de ani înaintea noastră, cînd critică viciile naturii noastre, deși nu puteau comunica la distanță prin WhatsApp, ca noi. De asemenea, sîntem pe deplin de acord cu Aristotel, cînd, de pildă, în Etica Nicomahică, IV, 6, observă: „În relațiile de familie, ca și în cele sociale... unii oameni par să țină cu tot dinadinsul să placă; sînt cei care, pentru asta, laudă totul și nu se opun la nimic...” (trad. Stela Petecel). Și totuși, Aristotel a trăit cu 2.300 de ani în urmă și nu-l credem, dimpotrivă, cînd, în alte tratate, vorbește despre „Cer”, „A cincea esență”, „mișcătorul imobil” și alte asemenea grozăvii. Ori, cînd citim în Pildele lui Solomon, că oamenii răi „nu dorm, dacă n-au făcut răul; le piere somnul, dacă nu fac pe cineva să cadă” (4, 5, 15-16), sîntem îndată de acord cu adevărul profund al observației. De unde rezultă că, deja acum vreo trei mii de ani, oamenii care habar n-aveau despre gravitație, electricitate, forma Universului, ADN și codul de bare aveau deja o cunoaștere a naturii omenești egală, practic, cu a noastră.
Nu pricep atunci de ce se spune că cea mai dificilă și mai rară dintre toate e cunoașterea de sine, aceea pe care o recomanda celebra inscripție din templul de la Delfi (gnothi sauton). Exemplele de dinainte – și ele ar putea fi înmulțite cu ușurință – arată că ea pare a fi, dimpotrivă, cea mai lesnicioasă, dat fiind că rezultatele ei – exprimate în maxime și sentințe morale – și-au arătat valoarea încă din timpurile cele mai vechi. Așadar, recomandarea de la Delfi era de prisos, deoarece cunoașterea de sine era deja nu numai cea mai solidă dintre toate, dar aproape unica sigură și rămasă nefalsificată. Celebrul refren al lui François Villon „je connais tout, fors que moi-mesme”, inspirat de alte sentințe asemănătoare, pare și el fals sau e un paradox sofistic. Invers, rezultă că cea mai facilă și mai promptă cunoaștere este cea de sine, deoarece pe ea am avut-o încă de foarte multă vreme, din zorii civilizației, dacă nu și de mai înainte, din epoca de piatră. Habar n-aveam pe atunci să zburăm sau să cunoaștem adîncimea mărilor, sau forma pămîntului, dar știam deja bine, de exemplu, că „cine se uită după vînt nu va semăna, și cine se uită după nori nu va secera” (Ecleziastul, 11, 4).
Faptul că despre noi înșine știm încă de mult cam tot ce se poate ști esențial e dovedit și de altceva: perenitatea marilor opere literare clasice – autorii lui Ghilgameș, Arjuna, Oedip, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Anna Karenina etc. știau deja tot ce știm și noi despre sufletul și cugetul omului; de aceea putem citi cu emoție și interes în continuare dramele și poveștile lor, avînd impresia că e vorba în ele și despre noi, deși ele datează de sute sau mii de ani. N-am adăugat nimic la cunoaștere în acest teritoriu, care fusese deja defrișat de străbunii noștri. Dacă însă cu literatura s-ar fi întîmplat ca și cu tratatele științifice, n-am mai putea citi cu empatie și emoție nici o operă de dinainte de telefonul mobil, de calculatoare sau de aselenizare. Materia din care sînt făcute stelele cele mai îndepărtate am aflat-o de puțină vreme și o lungă bucată de timp nici nu ne-a trecut prin cap că am putea-o cunoaște. Dar materia din care sînt făcute pasiunile și sentimentele noastre – urile, invidiile, iubirile, mîniile, entuziasmele, fricile –, pe ea se pare că o cunoaștem de mult de tot; de fapt, mă întreb dacă a existat vreo perioadă în istoria omului cînd ea să-i fi fost ascunsă sau incomplet cunoscută, așa cum mult timp n-am cunoscut compoziția aerului. Poate că ne-am născut dintotdeauna cu cunoașterea aceea și că, așa cum n-am fi putut fi oameni deplini fără abilitatea de a vorbi, n-am fi putut exista nici fără cunoașterea de noi înșine. Așa se explică faptul că ea este cunoștința cea mai universal răspîndită, cea mai veche, cea mai sigură și cea mai nesupusă erorii.
Sau poate că am dobîndit-o totuși, dar acum foarte multe mii de ani, și că pe soclul ei, odată clădit, s-a înălțat civilizația – pe ea mai curînd decît pe agricultură, pe olărit sau metalurgie. Atunci, înseamnă că, deși e cea mai indispensabilă, este și cea mai ușoară și cea mai elementară. Și se pare că, odată cunoscută, știința respectivă a ajuns repede perfectă, imposibil de ameliorat în continuare. Și a fost singura cu o asemenea calitate, în timp ce perfectarea celorlalte n-are limită. Cît despre îndemnul delfic „Cunoaște-te pe tine însuți” (sugerînd incompletitudinea cunoașterii de sine), cred că era deja foarte anacronic chiar în momentul cînd a fost inscripționat: e pesemne un moft al unei pretinse înțelepciuni, cu aere de profunzime, cu scopul de a-i impresiona pe naivi!