Cum devine Ungaria o problemă europeană
Din „premianta clasei“ ex-comuniste în materie de reforme şi de integrare în UE, cum era în anii ’90, Ungaria a devenit un caz. Şi va continua să fie, deşi recent premierul Viktor Orbán a declarat că e gata să reia negocierile cu UE şi FMI „fără condiţii“. Numai că, între timp, în presă a început construcţia unui „discurs“ despre ce şi cum face şi drege Ungaria. Şi, după cum ne învaţă ştiinţele limbajului, acest „discurs“ va sfîrşi prin a crea/modifica o realitate.
Întrebarea cea mai arzătoare – repetată în ultimul timp în mai toate limbile europene – este „Ungaria se îndreaptă spre fascism?“. Sigur, ea vine mai degrabă dinspre stînga. Şi deturnează un pic atenţia de la nuanţele problemei (iar Infernul se ascunde în nuanţe, evident...). Şi lui Berlusconi i s-a tot pus eticheta de „fascist“ de către stînga italiană (şi nu numai), dar după cum s-a văzut nu asta a fost cea mai mare problemă a lui. E adevărat, simplificînd lucrurile, Ungaria întruneşte acum două condiţii care, în istorie, au făcut alte ţări s-o ia razna: falimentul economic şi reînvierea naţionalismului. Viktor Orbán a cîştigat alegerile cu un discurs „anti-Bruxelles“ – ca şi Berlusconi la vremea lui; şi nici Sarkozy n-a ratat ocazia, în campania electorală, să „ciupească“ un pic structurile birocratice ale instituţiilor europene. Numai că, spre deosebire de ceilalţi doi colegi de Partid Popular European, Orbán şi-a anexat la guvernare mişcarea naţionalistă Jobbik şi s-a apucat să şi implementeze măsurile de „patriotism economic“ şi de revigorare a identităţii naţionale. Berlusconi doar „glumise“ în campanie cînd le făcuse cu ochiul alegătorilor propunînd renunţarea la euro şi cînd îi bombănise pe tehnocraţii europeni. Orban a fost serios: s-a pus pe treabă. Aşa încît acum este numit, în ziare prestigioase, „o sechelă a istoriei“ (La Stampa) sau „un nostalgic“ (Le Monde). Vrea Ungaria Mare, imperială şi catolică. O fi vrînd, cine ştie? Numai că asemenea etichetări rapide ratează ţinta. Sînt mai degrabă refulări emoţionale care dau satisfacţie adversarilor săi. Dar nu rezolvă nimic şi, mai ales, le creează multora impresia că, odată numit, „răul“ poate fi învins. Cum?
Cristian Ghinea (v. articolul său din pagina 12) are dreptate cînd spune că UE nu are instrumentele pentru a interveni, aşa cum solicită foarte multe voci. Acum cîţiva ani, cînd în Austria a ajuns în coaliţia de guvernare partidul naţionalist-populist al lui Jorg Haider, Comisia Europeană a pus Austria „sub supraveghere“ timp de cîteva luni. „După care a renunţat“ – conchid unii rapid – pentru că nu avea ce face. Da, nu prea mai avea ce face, dar nici Haider n-a făcut ce anunţase – s-a „cuminţit“. Pe de altă parte, alte ziare prestigioase – precum The Guardian şi altele – atrag atenţia, prin editorialiştii lor, că UE poate interveni: conform articolului 7 din Tratatul de la Lisabona, poate suspenda dreptul de vot al statelor membre care încalcă regulile democratice. Dar asta ar da apă la moară tocmai discursului naţionalist, antieuropean, care a prins contur tot mai mult în Ungaria şi nu numai. Trasă de urechi în politicile şi campaniile electorale naţionale pentru că e prea birocratică şi ne-legitimă în plan democratic, Comisia Europeană ar fi percepută ca un zbir dacă s-ar apuca să ia măsuri ferme împotriva vreunui stat membru. Aşa că rămîne la procedurile soft agreate de toată lumea: trimite scrisori de îngrijorare guvernului maghiar, „dă semnale“ etc. Politicienii din celelalte state membre fac la fel, strecurîndu-se abil prin ţesătura complicată pe care o reprezintă relaţiile comunitare, bilaterale, multilaterale şi eţetera din UE: abia de curînd, ministrul de Externe francez Alain Juppé a declarat că „există o problemă astăzi în Ungaria“. „O problemă“ a fost mai demult; acum sînt nenumărate probleme. O încrengătură de probleme. Care nu se rezolvă prin critici militante pentru că Guvernul Orbán e împotriva avorturilor, l-a băgat pe Dumnezeu în Constituţie şi nu permite căsătoria între homosexuali. Cum bine observă Eric Maurice, redactor-şef la Presseurop.eu, „referinţa la Dumnezeu în Constituţie, refuzul căsătoriilor între homosexuali sau posibilitatea de a restrînge dreptul la avort sînt poziţii conservatoare, dar ele se pot regăsi de exemplu în Grecia pentru prima, în Franţa (printre altele) pentru a doua, în Irlanda, Malta sau Polonia pentru cea de-a treia“. Cum face de multe ori, stînga militantă se repede la cîteva lucruri foarte vizibile şi „şocante“ şi îşi consumă energiile combătîndu-le, iar în felul acesta lasă deoparte chestiuni la fel de periculoase. Cea mai îngrijorătoare este, cred, reinventarea şi adaptarea la realitatea de azi a discursului naţionalist care îi culpabilizează pe „ceilalţi“. Ideea că „ceilalţi“ sînt de vină – FMI, Comisia Europeană, ne-catolicii, ne-maghiarii etc. – e soluţia comodă pentru a obloji rănile cetăţenilor, în numele unei revigorate „identităţi naţionale“. Numai că, pe termen lung, are efecte perverse (dacă nu chiar catastrofale): construieşte, în mintea oamenilor, iluzii perdante, manipulează emoţii şi credinţe, creează convingeri de care societatea cu greu mai poate scăpa.
Ungaria nu e, deocamdată, nedemocratică, iar Orbán nu e fascist. E doar o societate în derivă, care se străduieşte să îşi reconstruiască un discurs identitar şi înghite greu căderea rapidă, după ce ieşirea din comunism se făcuse cu succes: economic, politic, democratic. A ales o soluţie perdantă – reînvierea unui discurs vetust, izolaţionist şi „excepţionalist“. Problema e că acest tip de discurs e cel mai molipsitor din cîte există. Iar asta e cu adevărat o problemă europeană.