Cum am călcat în străchini la Berlin

Zilele trecute, la Institutul de Studii Avansate din Berlin, Bernhard Waldenfels, un cunoscut profesor german de filozofie, a ţinut o conferinţă despre fenomenologia spaţiului şi timpului. Impecabilă tehnic, corect descriptivă, de un cenuşiu superior, conferinţa a fost urmată, ca de obicei, de întrebări şi comentarii din partea asistenţei. M-am aflat în treabă şi l-am rugat pe conferenţiar să ne spună ceva în plus despre tendinţa spontană a tuturor de a atribui direcţiilor tradiţionale ale spaţiului o anumită iradiere calitativă. De ce "sus" e conotat mai curînd pozitiv, iar "jos", mai curînd negativ? De ce "departele" implică un coeficient de înstrăinare, iar "aproapele" e cordial? De ce, în sfîrşit, dreapta e resimţită ca prevalînd valoric asupra stîngii? Întrebarea mea nu era deloc originală. În istoria artei, în psihologia gestaltistă şi în multe alte domenii, asemenea calificări discriminatorii sînt curente şi au o îndelungată istorie. În limbă - şi nu doar în limba română - ele ţin de experienţa cotidiană: cînd cineva e inabil din punct de vedere mecanic, vorbim de "stîngăcia" lui sau spunem că are "două mîini stîngi". Cînd cineva e scadent moralmente, spunem că e "josnic". "Superioritatea" şi "inferioritatea" sînt, la bază, noţiuni spaţiale. Evident, există nuanţe: se poate deosebi între o gîndire "adîncă" şi una "înaltă", fără ca vreuna din ele să fie, în sine, descalificată: "subtilitatea" (ca discernămînt al "dedesubturilor") nu e mai puţin admirabilă decît "sublimitatea" (ca orientare anagogică). Dar rămîne un fapt că ochiul, urechea şi inteligenţa noastră adaugă prompt oricăreia din direcţiile amintite o anumită aură, de natură să le ierarhizeze calitativ. Care e explicaţia? Ca să fiu sincer, n-am pus întrebarea cu pricina dintr-o acută nevoie de soluţie. Întrucît îl cunoşteam oarecum pe vorbitor (fusese cîndva oaspetele Colegiului "Noua Europă" din Bucureşti), mi s-a părut că ar fi politicos să afectez un dram de participare la efortul său, atît cît să nu cadă conversaţia... Am fost cu atît mai stupefiat, cînd am realizat că nevinovata (şi, de altfel, previzibila) mea întrebare a stîrnit panică. Cei din sală m-au privit cu o uimire care pendula între milă şi indignare, iar profesorul a pornit imediat o tiradă severă împotriva ideii de ierarhie. Da, există deosebiri calitative între direcţiile spaţiului, dar ferească Dumnezeu să eşalonezi aceste deosebiri după un criteriu ierarhic. Un nu hotărît ideii de "diferenţă"! Un nu hotărît ideii de "discriminare"! Jos aşa-zisul "discernămînt" elitist! Jos reacţiunea! Voiam oare să spun că politica de stînga e rea şi cea de dreapta e bună?! Voiam oare să spun că cei (tot mai numeroşi) care scriu cu mîna stîngă trebuie desconsideraţi? Am ceva cu naţiunile "îndepărtate" de Europa? Cu "alteritatea"? Cu "celălalt"? S-ar putea să fi perceput cu un exces de susceptibilitate reacţia celorlalţi. Una peste alta, oamenii sînt politicoşi şi mai mult sau mai puţin candizi. Dar două lucruri sînt limpezi: 1) Vulgata corectitudinii politice a smintit niţeluş lumea, a produs un fel de smuceală mentală, care evacuează, cu severitatea unui tribunal, registrul gîndirii "normale", calmul nepărtinitor al raţionalităţii. Orice spui (chiar şi chestia asta cu gîndirea "normală") te aşază într-un context de culpabilitate. 2) În seara acelei conferinţe, am contribuit şi eu, după modestele mele puteri, la stricarea imaginii României.