Cum a putut fi 
cineva român?

La 34 de ani de la ceea ce curajoșii numesc „revoluție“, prudenții – „evenimente“ și conspiraționiștii – „lovitura de stat“, există unele statistici europene (Eurostat) care îi plasează pe români printre cei mai fericiți dintre europeni. Dar luînd în considerare alte fapte și circumstanțe – de pildă, faptul că atîția conaționali au plecat sau pleacă din țară, spre a‑și găsi de lucru pe meleaguri mai bogate –, am zice că statistica respectivă cade pe alături dintr‑un motiv care mi‑e necunoscut. În plus, tot din alte statistici aflăm că aproape jumătate dintre români consideră că pe vremea lui Ceaușescu „se trăia mai bine“ decît acum. N‑am spune că o asemenea apreciere e o indicație de fericire pentru acela care o face. Mai ales că explicația uzuală – oamenii în vîrstă consideră fericită perioada tinereții, pur și simplu fiindcă erau tineri pe atunci – nu mai pare valabilă în mare măsură: sînt și mulți oameni tineri care văd lucrurile în acest fel.

Din punct de vedere obiectiv, afirmația că „pe atunci se trăia mai bine“ este, desigur, un nonsens. Pe de o parte, toate statisticile și datele arată că niciodată, în toată istoria ei, în România nu s‑a trăit atît de bine ca în ultimul timp (dacă excludem anii de pandemie). E vorba despre nivelul de trai, de calitatea vieții, speranța de viață și tot restul. Este adevărat că discrepanțele dintre regiuni și localități rămîn considerabile, uneori enorme, și că decalajele față de țările din Vest rămîn mari, deși s‑au mai micșorat. Pe de altă parte, felul real în care se trăia în România înainte de 1990 – dacă ar fi recreat numai pentru o zi (și o noapte) – ar înspăimînta pe oricine. Avem cumva o asemenea recreare, ce‑i drept, numai în paginile unei cărți: Jurnalul recent publicat al Anei Blandiana, Mai mult ca trecutul, o scriere excepțională prin veridicitate, covîrșitoare emoțional și remarcabilă ca operă literară. Ea deschide o fereastră spre un trecut sumbru, dominat de teamă, neîncredere în ceilalți, lașități mai mărunte și mai mari ale confraților scriitori, minciuni oficiale și neoficiale, zvonistică și, bineînțeles, lipsuri materiale de tot felul, dar și neîncetat consum fizic pentru „a procura“ nenumărate lucruri necesare supraviețuirii, în dauna activității literare. În plus, sentimentul că aproape nu există speranță, că nimic nu se poate cu adevărat schimba fundamental. (Notațiile încep în august 1988, cînd Ana Blandiana află că nu mai poate publica din cauza unei poezii pentru copii despre „motanul Arpagic“, interpretate ca un atac la adresa lui Ceaușescu, și se încheie în decembrie 1989, cu abia cîteva zile înainte de căderea regimului.) În raport cu orice definiție a timpurilor de acum, cei doi ani prezentați în jurnal par suprarealiști, aproape ireali. (de aici și titlul, probabil). Ai tendința să exclami, citind rîndurile Jurnalului: „Cum am putut trăi pe atunci în acel fel? E la limita, nu atît a imposibilului (sînt situații mult mai dramatice în care au trăit oamenii), cît a absurdului“.

Mă întreb chiar dacă mulți oameni mai tineri, dacă ar citi Jurnalul acesta, vor fi convinși că lucrurile s‑au petrecut mai mult sau mai puțin cum le descrie Ana Blandiana. Pesemne că destui vor spune că autoarea are imaginație de poet și, în consecință, exagerează. Alții vor susține că lumea descrisă de Blandiana, fiind una specială, cvasi‑închisă – a scriitorilor –, lucrurile nu au relevanță pentru rest. (Asta deși Jurnalul prezintă cu lux de detalii semnificative și „lumea cealaltă“, din unele sate ale României, mai ales din comuna Comana, unde Ana Blandiana și Romulus Rusan aveau o căsuță de vacanță.) Alții, notînd periodicele vizite și reuniuni scriitoricești la Gogu Rădulescu, un vechi comunist și membru CC, căzut în dizgrație, dar în continuare membru al nomenclaturii, nu vor pierde ocazia de a înțepa veninos și a se întreba retoric dacă nu cumva Blandiana și alți scriitori care apar în Jurnal nu erau mai curînd niște privilegiați ai regimului, pe care îl combăteau mai mult de formă, spre a‑și „liniști conștiința“.

În fapt, mă tem că, pentru foarte mulți dintre contemporani – mai tineri sau mai în vîrstă, dintre cei care cred că „pe atunci era mai bine“ –, Jurnalul Anei Blandiana, dacă vor avea curiozitatea să‑l citească, va trece drept o operă de ficțiune mai curînd decît o reconstituire autentică și realistă a timpurilor și a epocii aceleia. (De fapt, autoarea atinge o anumită obiectivitate prin autenticitatea subiectivității ei, dacă pot să spun așa – lucru care adesea va scăpa.) Poate că mulți cititori vor fi impresionați, dar nu chiar puțini vor avea tendința să‑l înțeleagă aproape numai ca pe o piesă de literatură – reușită, chiar prea reușită, pentru a nu fi fost născocită, chipurile, numai de o imaginație poetică. Pentru ei, „mai mult ca trecutul“ – așa cum se depune mărturie despre el aici, cel puțin – ar putea rămîne în afara trecutului – a trecutului lor, pe care îl cred și‑l vor neapărat superior prezentului, cu care sînt certați.

Rămîne totuși pentru noi toți cei­lalți, care credem și știm că n‑am citit ficțiune, întrebarea obsedantă pe care nu ți‑o poți reprima și pe care Mai mult ca trecutul Anei Blandiana o deșteaptă stăruitor: nu „Cum poate fi cineva persan?“, pentru a parafraza celebra zicere a lui Montesquieu, ci: Cum (pe atunci, în ultimii ani ai lui Ceaușescu) a putut fi cineva român?