Cultură mare, cultură minoră
Definim, inevitabil, cultura unei țări, a unei epoci, a prestigiului de manual, prin ceea ce socotim (aproape) cu toții ca fiind performanță majoră, statuară, dominînd, monumental, contextul. E firesc și legitim. Nu există cultură fără capodopere, fără evenimente fondatoare, fără sunetul înalt al reușitei modelatoare. Nu există cultură fără mari scriitori, fără mari muzicieni, fără mari plasticieni, arhitecți, esteticieni și filosofi. Dar orice spațiu cultural se întreține și prin policromie și stratificare. Atmosfera culturală a unui moment istoric presupune, desigur, „măreție” valorică, dar nu se poate dispensa și de sunetul de fond al divertismentului comun, al „acompaniamentului” minor, dar semnificativ, pe care îl oferă gustul comunitar, banalitatea consumului cotidian, „petrecerea” destinsă, relaxarea răgazului plezirist, „loisir”-ul fără pretenții, dar care întreține mediul optim pentru receptarea, ocazională, a sublimității. Într-un cuvînt, ne definim nu doar prin savoarea împlinirilor culturale supreme, ci și prin minoratul ludic al bucuriilor simple, al plăcerilor nepretențioase, prilejuite de comesenie, bună dispoziție spontană, nepretențioasă, dar grațios dozată. O comunitate (națională, temporală, socială) nu se definește, așadar, numai prin exemplaritatea împlinirilor ei supreme, ci și prin melodia secundă a ambianței ei cordiale, nesofisticate, colorate de modestia – binedispusă – a minoratului. Cu alte cuvinte, nu doar nimbul suveran al operei „zdrobitoare” e semnificativ pentru a înțelege mediul spiritual al unui moment dat, ci și modul în care se cultivă, în acel moment, minoratul, clarobscurul fără pretenții al bucuriilor simple. Bunul gust e decisiv nu doar la nivelul creației geniale, ci și „la firul ierbii”, la nivelul vieții de zi cu zi, trăite de media majoritară a omenescului. Există și reușite „facile” care nu pot fi excluse din portretul unui episod istoric dat. Sîntem nu doar vizitatori de muzee și cititori de epopei și tratate. Sîntem și degustători ai farmecului spontan pe care îl degajă bucuriile nesofisticate ale producțiilor „secunde”, care ornamentează intervalul inevitabil și necesar dintre marile trăiri ale spiritului. Spiritul poate fi peste tot, n-are „măsură” previzibilă, reguli birocratice. Toate astea ca să atrag atenția asupra obligației pe care o avem de a descrie profilul unei culturi acordînd atenție și disponibilitate interioară tuturor nivelurilor ei. Fără superioritate condescendentă, preocupați, dimpotrivă, să nu neglijăm zona de voluptate semnificativă, definitorie, pe care o merită și alte moduri de a trăi plăcerea divertismentului decît sobrietatea harnică a muzeului și bibliotecii. Sîntem nu doar ceea ce savurăm cu ochii spre cer, ci și ceea ce ne face plăcere în momentele de libertate pămîntească fără ștaif. Iar uneori, poeții imediatului ne ajută la fel de mult ca aceia ai misterelor suprasensibile.
Cu riscul de a scandaliza, voi da un exemplu radical: cum arată azi muzica de consum și cum arăta odinioară. Sigur, vorbește bătrînețea (defazarea) din mine, dar și un scrupul al analizei culturale, decis să compare nu doar cultura majoră de azi cu cea de ieri, ci și manifestările culturale „minore” ale momentului cu ceea ce îi binedispunea pe bunicii noștri. Am dat, într-un caiet vechi, peste transcrierea textului unei celebre romanțe interbelice. O reproduc invitînd cititorul să facă o comparație cu textele unor manele contemporane. Insist: nu vreau să vorbesc neapărat de rău despre manele (deși mă abțin greu...). Pretind doar că cele două genuri minore spun multe despre țesutul cultural al celor două epoci... Iată textul romanței vechi, intitulate „Aprinde o țigare” (text scris de Cristian Vasile, cîntăreț de succes al mondenității interbelice, și pus pe muzică de Ionel Fernic):
Cînd de ochii tăi adînci mi-e dor și-n noapte,
Chem o rază din lumina lor de vis,
Stele mici spre tine cînd mă-ndeamnă-n șoapte
Și-s flămînd de al iubirii Paradis,
Iau atunci și sorb cu sete o țigare
Și în fumul ei ucid cumplitul gol.
Și-i a mea atuncea lumea asta mare
Și de viață mă îmbăt ca de alcool.
Aprinde o țigare
Și-n fumul care zboară-n nori albastru ca un vis,
Cufundă-te-n uitare
Și lasă gîndului cărare de abis.
În fumul de țigare
Durerilor găsește tainicul liman,
Găsești o nouă zare
Și dorului alean.
În fumul de țigare,
Ce se pierde în van.
Cînd ajungi să crezi că viața-i o povară
Și dureri de ne-nțeles te-apasă greu,
Cînd afară-i ciripit de primăvară,
Iar în sufletul tău toamnă e mereu,
Înfrățește-te cu fumul de țigare
Și te-avîntă pe aripa-i de mister,
În regatul fără nume și hotare.
Și colindă prin oceanul de păreri...
În încheiere, mă bucur să pot arăta că același om poate furniza publicului său și metafizică înaltă, și fermecătoare piruete pentru copii. Într-o carte a lui Virgil Ierunca am găsit o poezioară a lui Mircea Vulcănescu, scrisă pentru fiica lui Sandra). Iat-o:
Crocodilii (Fabulă pentru Sandra)
Patru crocodili, în somn,
Bat la poarta unui domn.
Domnul poarta a deschis
Crocodililor în vis.
Pînă cînd s-a deșteptat,
Crocodilii l-au mîncat.
Cînd visezi astfel de vise,
Nu deschide porți închise!
Concluzia mea (provizorie): fără prietenoase anexe „minore” nu există cultură „mare”.