Cu pactul pe strategie călcînd

9 martie 2008   SITUAȚIUNEA

Partidele româneşti, chemate la Cotroceni de preşedintele Traian Băsescu, au acceptat să semneze un "pact naţional pentru educaţie". Sună frumos şi pare a fi un scop nobil: politicienii au trecut peste adversităţi şi s-au hotărît să se gîndească la viitorul ţării pe termen lung. Numai că - aşa cum au dovedit-o de multe ori - politicienii noştri nu sînt capabili să gîndească pe termen lung, iar dacă reuşesc totuşi să o facă, oricum nu-şi ţin cuvîntul: la prima campanie electorală sau schimbare de guvern, promisiunile de unitate în jurul unui scop nobil sînt uitate în numele mult mai eficientului ideal "să ne numim oamenii noştri peste tot". Iar "oamenii noştri" vor face, nu-i aşa, "politica noastră", a partidului... Declaraţiile de după consultările de la Cotroceni sugerează că liderii partidelor au acceptat pactul naţional doar pentru că nu au încotro; altminteri, "alta e în sufletul lor...". Ministrul Cristian Adomniţei şi-a lăudat pachetul legislativ şi - evident - şi-a exprimat speranţa ca iniţiativa preşedintelui "să fie sinceră şi să nu întîrzie pachetul de legi"; a se citi "mă îndoiesc că e sinceră, s-ar putea să fie doar o contră a preşedintelui". Emil Boc, desigur, a fost de altă părere: "nu se poate pune semnul egalităţii între pactul pentru educaţie şi pachetul legislativ". Bineînţeles că nu se poate pune semnul egalităţii, dar - nu-i aşa? - arta politicianului este aceea de a spune banalităţi pe un ton grav, ca şi cum ar rosti Marile Adevăruri. Dar cel mai "complex" în opinii a fost liderul PSD, Mircea Geoană. Bătăios cum îl ştim, înainte de întîlnirea de la Cotroceni ameninţa că nu va semna pactul (scrie Gândul, singurul cotidian care se ocupă constant de problemele educaţiei), deoarece e "superficial şi mult prea general". Mai mult, a cerut 7% din PIB pentru Educaţie (aici sînt banii dumneavoastră...). Şi, finis coronat opus, dat fiind că e an electoral, ca să nu se petreacă, mă-nţelegi, cine ştie ce manevre politicianiste, a cerut ca aceste consultări să se desfăşoare sub "egida neutră" a Academiei Române. Eu aş zice că egida Elveţiei sau a ONU ar fi "şi mai neutră". Iniţiativa preşedintelui este, în principiu, bună, deşi tîrzie. Faptul că vine dincolo de ceasul al doisprezecelea nu i se poate imputa preşedintelui, iar liderii politici care s-au exprimat cu atîta aplomb asupra chestiunii ar fi trebuit, înainte de asta, să-şi facă o severă autocritică şi să-şi ceară scuze: partidele lor au fost la putere în toţi aceşti ani, partidele lor au aplicat măsuri haotice, după "inspiraţia" fiecărui ministru, pînă au adus învăţămîntul în starea proastă în care se află. Evident, n-au făcut-o - în politica românească nu se poartă recunoaşterea unei greşeli (deşi s-a demonstrat în numeroase cazuri că sinceritatea se bucură de mai mult succes la electorat decît "aburirea"). Mai bine mai tîrziu decît niciodată, spune înţelepciunea poporului român. Dar - presupunînd că pactul "va ţine" - deocamdată nu avem decît o înţelegere asupra faptului că schimbarea de guverne şi de miniştri nu va mai însemna, ca pînă acum, şi întreruperea ori schimbarea procesului de reformă în educaţie. "Reforma" însă nu a fost clar definită: abia acum ar urma ca, în decurs de un an, să se elaboreze (aţi ghicit!) o strategie. Dar între timp se va vota, cu siguranţă, "pachetul de legi" cu care se laudă atîta ministrul Adomniţei. Ce-o să facem? O să adaptăm strategia în funcţie de legile deja votate? Păi, atunci n-ar mai fi strategie. Aşa că o să adoptăm legi noi sau o să le refacem/amendăm pe cele vechi. Şi tot înainte... Între timp însă, s-ar părea că nu mai ştim despre ce vorbim. "Obiectul muncii" - adică educaţia - se tot degradează. Ne aducem aminte de şcoli sau de universităţi doar cînd presa ne mai prezintă cîte un scandal - vreun caz de violenţă asupra elevilor sau profesorilor, vreun plagiat universitar etc. Dar "viaţa de toate zilele" a studenţilor şi elevilor nu e "un subiect" decît pentru cei direct interesaţi. Calitatea învăţămîntului, în ciuda tuturor evaluărilor birocratice şi a formelor fără fond numite ARACIP şi ARACIS, este tot mai proastă. Relaţia profesor-elev se degradează tot mai mult - prestigiul "dascălului" de odinioară, respectat de comunitate, a rămas în paginile de literatură; în prezent, profesorii sînt priviţi ca simpli "prestatori de servicii" care, vrînd-nevrînd, trebuie să le dea elevilor şi studenţilor note cît mai bune, că altfel "distrug viitorul copiilor". Inclusiv cînd copiii vin cu lucrări copiate de pe Internet (ceea ce a devenit o practică de masă şi demonstrează că apetenţa pentru corupţie, furt sau măcar "descurcat" se "formează" de la vîrste fragede). Etc., etc. Nu cred că ne încălzeşte cu ceva, dar nu există ţară europeană în care să nu se pună, într-un fel sau altul, problema "reformei în educaţie". Numai că "acolo" se porneşte de la alt nivel, de la sisteme bine închegate, care ani la rînd şi-au dovedit eficienţa, chiar dacă acum par intrate în criză. Şi, mai ales, "acolo" se porneşte de la cunoaşterea detaliată a realităţii din teren, a relaţiei dintre şcoală şi piaţa muncii, a valorilor asumate de comunităţile locale, a capacităţilor administrative. La noi, doar se fac valuri din cînd în cînd şi se exprimă mai tot timpul intenţii bune. Între birocratizarea sistemului, degradarea condiţiei sociale a profesorilor, presiunile părinţilor (care vor să-şi vadă odrasla "cu patalamaua luată") şi dezorientarea elevilor, e loc pentru mai multe reforme, nu doar pentru una. Problema este că, dacă am începe reformarea sistemului acum şi am aplica-o sistematic şi coerent, rezultatele s-ar vedea cu adevărat abia după ce o întreagă serie de elevi ar parcurge toate treptele procesului educaţional. Aşa că mai vorbim prin 2030...

Mai multe