Cu Lévi-Strauss în luna cadourilor
Ca de obicei în ultimii ani, în privat am alergat frenetic toată luna prin magazine după cadouri şi ne-am branşat la toatele ofertele pieţei, iar în public ne-am mai întrebat, retoric, unde s-au dus tradiţiile noastre de Crăciun, de ce s-a comercializat totul, ce fel de viaţă mai e şi asta în care piaţa ne dictează fericirea? Întrebarea onestă este însă, poate, alta: de ce sîntem fericiţi cu aceste sărbători aşa cum sînt ele acum? Ceea ce presupune însă şi o întrebare mai complicată: cum a ajuns Moş Crăciun ceea ce este în prezent? Lévi-Strauss şi minunatul său studiu din 1952 despre Supliciul lui Moş Crăciun, recent tradus şi la noi, ar putea să ne dea unele explicaţii.
Mai întîi de toate, sărbătorile solstiţiale au fost şi înaintea Crăciunului creştin, iar acesta nu a fost la fel în toată istoria creştinismului. Cît despre Moş Crăciun, ştim deja de mult că personajul ca atare, „cu predilecţia sa pentru hornuri şi încălţări, rezultă pur şi simplu dintr-o deplasare recentă a sărbătorii Sfîntului Nicolae“ (Sinterklass în daneză), că a migrat în America în secolul al XIX-lea, unde s-a metamorfozat în Santa Claus şi de unde s-a întors, în Europa, cu o nouă înfăţişare.
O „invenţie“ recentă deci, de la un cap la altul? Cîtuşi de puţin, toate imaginile şi practicile legate de Moş Crăciun sînt străvechi şi, într-un fel, universale, Moşul actual fiind doar o nouă (re)întrupare istorică. În acest sens, Lévi-Strauss pomeneşte, de pildă, de îndepărtatele katchina ale indienilor pueblo, personaje mascate care întruchipează zei şi strămoşi, care vin periodic în sate ca să-i pedepsească sau să-i răsplătească pe copii. Personaje similare, aducătoare de daruri (şi/sau pedepse) pentru copii, există în numeroase alte culturi.
Dar de ce pentru copii? V-aţi întrebat vreodată? Eu, unul, nu...
Foarte simplu, pentru că este o variantă universală a universalelor rituri de trecere sau de iniţiere – arată antropologul francez. Aşa cum toate riturile de trecere controlează momentul şi modul acceptării copiilor în lumea adulţilor şi „îi ajută pe cei mai vîrstnici să-i ţină pe cei mai tineri într-o stare de ordine şi de supunere“, tot aşa se întîmplă cu Moş Crăciun: „Pe tot parcursul anului, invocăm venirea lui Moş Crăciun ca să le reamintim copiilor noştri că dărnicia lui va fi pe măsura cuminţeniei lor.“ Mai mult, strămoşul Moşului, Sfîntul Nicolae, era înarmat şi cu o nuia de alun, ca multe alte personaje mitologice similare, din alte spaţii culturale.
Bun, ne-am lămurit de ce Moş Crăciun oferă daruri (în primul rînd) copiilor. Cîndva, săracii erau însă cei preferaţi şi acelaşi Sfînt Nicolae era cunoscut pentru milostivenia sa faţă de aceştia. Lucrurile se complică, deci, şi apare o a doua întrebare: de ce în această perioadă, de ce darurile se aglomerează în jurul solstiţiului de iarnă? Pentru că „luna cadourilor“ a fost iniţial acea libertas decembris despre care vorbeşte Horaţiu. Pentru că, în istoria europeană, aceste sărbători de iarnă se trag din Saturnaliile romane, care durau şapte zile, între 17 şi 24 decembrie – ceea ce se pare că a determinat Biserica să stabilească ziua de naştere a lui Isus pe 25 decembrie, la sfîrşitul acestor sărbători păgîne fundamentale. Pentru că „Saturnaliile erau sărbătoarea larvae-lor, adică a morţilor de moarte violentă sau lăsaţi neîngropaţi.“ Şi la noi, perioada este plină de pericole, de la Filipii de toamnă, la Sfîntul Spiridon sau noaptea Sfîntului Andrei; iar pe 21 noiembrie, de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte năprasnică. „Darurile“ din această perioadă au fost deci foarte multă vreme ofrande aduse morţilor, copiii sau săracii fiind doar intermediarii consacraţi. Intermediari care nu aşteptau să le vină darurile pe horn, ci îşi cereau – şi aveau dreptul să-şi ceară – ofrandele (vezi şi colindele de la noi), pentru că doar astfel cei vii îi puteau îmbuna pe cei morţi. Ospeţele de Crăciun şi de Anul Nou aveau menirea de „masă oferită morţilor“. Deci schimb între vii şi morţi, nu simplă iubire faţă de copii.
Toate acestea s-au dus? Da şi nu. Nimic nu se pierde şi nu se schimbă fără un rost. Care este, deci, sensul metamorfozelor recente ale lui Moş Crăciun? Motivele sînt atît sociale şi economice, cît şi spirituale. Sociale, deoarece copilăria a devenit o categorie de sine stătătoare, iar trecerea spre lumea adulţilor s-a prelungit: nu prea mai e nevoie de rituri de trecere. Economice, întrucît o anumită bunăstare a luat locul sărăciei cronice, darea de mînă înmulţind şi diversificînd darurile. Dar în primul rînd spirituale, căci relaţia cu moartea s-a schimbat fundamental, frica de moarte fiind înlocuită (doar la suprafaţă însă) de noul mit al tinereţii fără bătrîneţe.
Nu mai credem deci în Moş Crăciun? N-am crezut niciodată, dar „credinţa pe care o cultivăm la copiii noştri că jucăriile lor vin din lumea de dincolo aduce un alibi impulsului secret care ne incită, în realitate, să le oferim lumii de dincolo sub pretextul că le dăruim copiilor. Prin acest mijloc, darurile de Crăciun rămîn un sacrificiu veritabil adus bucuriei de a trăi, care constă în primul rînd în a nu muri.“ În mod paradoxal, Crăciunul îşi (re)găseşte mesajul profund creştin printr-o pervertire profană şi devine pe deplin o sărbătoare a naşterii şi a speranţei de viaţă fără (teama de) moarte. Şi „nu-i aşa că în adîncul nostru rămîne mereu trează dorinţa de a crede, oricît de puţin, într-o generozitate fără control, într-o bunătate fără gînduri ascunse; într-un interval în care sînt suspendate orice teamă, orice invidie şi orice amărăciune?“ Pînă spre Renaştere, libertas decembris era un timp al riturilor de răsturnare, al exceselor şi al deplinei comuniuni. În „luna cadourilor“, continuăm să iubim, fără să ştim, această libertas decembris.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.