Cu căruţa gîndirii
De vreo zece ani, am bătut Europa cu maşina încolo şi încoace. Am ajuns pînă la Tarifa, cel mai sudic punct al Europei, de unde se văd munţii Marocului, şi pînă la Cabo de Roca, în Portugalia, punctul cel mai vestic al continentului nostru, de unde nu se vede nimic altceva decît apa oceanului. Bineînţeles, am parcurs cea mai mare parte a acestor drumuri pe autostrăzi. Cele din Germania sînt invidiate de toţi europenii - au benzile largi şi asfaltul ca-n palmă. Şi mergi pe ele gratis. Ce-i drept, mi s-a întîmplat să ajung şi pe un segment construit pe vremea lui Hitler, cam prăpădit, semn că nasc şi la Germania probleme. În Italia, de la Mestre în jos, prin pianura Padana, autostrada e plată şi dreaptă de te apucă somnul, dar de la Bologna încolo peisajul e atît de spectaculos, încît îţi dai seama că a meritat să suporţi monotonia dinainte. Iar pe colinele Toscanei ori prin tunelurile şi printre culmile din preajma Genovei nici nu-ţi mai pasă că taxele de autostradă sînt destul de mari. În Franţa sînt şi mai mari, nici în Spania nu sînt de neglijat. Dar spaniolii au dezvoltat (mai ales de cînd sînt în UE, beneficiind şi de fonduri europene) un excelent sistem de autovÃas (şosele cu două benzi pe sens şi cu glisiere pe mijloc, cu bandă de urgenţă şi tot tacîmul) pe care poţi colinda toată ţara fără taxe, de multe ori pe trasee paralele cu ale autostrăzilor (satisfăcîndu-ţi astfel şi sentimentul românesc că ai avut un "ce profit"). În Austria, de cîţiva ani s-a deschis o autostradă care merge pînă în creierii Alpilor: ajuns acolo în iunie, m-am jucat cu zăpadă, am căscat gura, copilăreşte, la relieful stîncos prin care nu-mi imaginam că se poate săpa un drum, şi mi-am amintit de toate cărţile şi filmele în care omul se luptă cu forţele potrivnice ale naturii şi învinge. Mai aproape de noi, mica Slovenie s-a apucat, imediat după ce a devenit independentă, să construiască o autostradă de la graniţa cu Ungaria pînă la cea cu Italia: mai are puţin de lucru la vreo două viaducte prin zona muntoasă, în rest e gata de mult şi arată ca la nemţi. Ungurii (care în 1989 aveau, ca şi noi, doar vreo sută de km) au pornit cu autostrăzile dinspre Budapesta spre toate zările, astfel încît Timişoara şi Aradul sînt acum mai aproape de Viena decît de Bucureşti. Distanţa e cam aceeaşi, dar, pornit din faţa Operei timişorene, pe autostrăzile maghiare şi austriece faci vreo 5-6 ore pînă într-o cafenea de pe Ring, în timp ce pe DN2, după 5-6 ore, dacă nu-s prea multe camioane, căruţe şi radare pe drum, ai şanse să te apropii de cafeneaua benzinăriei ÃMV de pe Valea Oltului; austriacă şi ea, dar totuşi... La noi, în aceşti zece ani s-au întîmplat două lucruri: s-a vorbit enorm despre construcţia de autostrăzi şi s-a reparat aproape permanent greaua moştenire Bucureşti-Piteşti. Mă rog, în pauze, cu chiu, cu vai şi cu participarea unei firme de stat italiene, s-au dat în folosinţă vreo 60 de kilometri din "Autostrada Soarelui", inaugurată cu grăbire de Guvernul Năstase în plină campanie electorală, dar de fapt neterminată: asfalt este, glisiere asemenea (pe ici, pe colo sînt deja buşite de vreun şofer mai nervos), dar benzinării ioc, aparate pentru cazuri de urgenţă nici atît. În prezent, situaţia autostrăzilor din România seamănă nepermis de mult cu cea de acum 10 ani: se vorbeşte în continuare enorm despre cîtă nevoie are ţărişoara de autostrăzi, iar pe Bucureşti-Piteşti reîncep, cu entuziasm, tradiţionalele reparaţii. În plus, ca dovadă a progresului, s-a semnat un contract cu firma Bechtel, dar lucrările merg greu ori stau: pentru că nu sînt bani, pentru că noul Guvern vrea să renegocieze, pentru că diverşi lideri locali vor să "tragă" traseul spre poarta lor, pentru că autostrada spre Borş "nu e o prioritate", căci nu se află pe Coridorul IV european. Aici e aici. Ne-a intrat în sînge mîndria că avem "o poziţie geostrategică" importantă, că sîntem la răscrucea marilor imperii, dar şi a marilor căi de comunicaţie. Faptul că ne aflăm între Orient şi Occident, "la confluenţa marilor culturi", că sîntem "exact la jumătatea distanţei dintre Atlantic şi Urali" şi alte asemenea stereotipii au rămas doar în discursurile politicienilor de provincie. Fiorul de a fi "buricul geografic al Europei" nu ne-a îndemnat la construcţia de autostrăzi care să ne lege de "restul trupului" european. Ne contemplăm în continuare "poziţia geostrategică" şi sîntem gata să-i dedicăm discursuri şi poeme, fără să ne dăm seama că între timp distanţele dintre oraşele ţării cresc: trei-patru ore cu maşina de la Bucureşti la Braşov înseamnă mai mult, la ritmurile şi necesităţile vieţii de astăzi, decît aceleaşi trei-patru ore din anii '60 sau '80. Cu talentul nostru de a nu vedea drumul dincolo de vîrfurile pantofilor, am consemnat şi tot felul de aberaţii pe tema autostrăzilor. Traian Băsescu, pe vremea cînd era ministru al Transporturilor, prin 1997, a spus cu seninătate una dintre cele mai mari prostii: că traficul redus nu justifică investiţiile în autostrăzi. Între timp, traficul a devenit, pe unele porţiuni de drumuri, infernal. Iar Traian Băsescu, preşedinte. Povestea autostrăzilor exprimă întreaga măsură a tranziţiei româneşti: o "epocă" în care ne-am cîrpit de la un an la altul şi ne-am epuizat în discuţii de colţ de stradă. Proiecte pe termen lung şi cu beneficii pe termen şi mai lung, precum autostrăzile, au fost inaccesibile modelului mental al guvernanţilor noştri postcomunişti (şi, probabil, al celor mai multora dintre noi), obişnuiţi cu căruţa gîndirii de pe azi pe mîine.