Cronică de Cotroceni
Despre
trebuie spus, în primul rînd, ceea ce
este: o carte de dezvăluiri despre alţii sau una de justificări de sine. Ea este o „cronică“, o „dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs“ – vorba lui Al. Paleologu, citat de autoare. Pe de altă parte, cartea este un „jurnal“ în (şi prin) care autoarea îşi ordonează şi priveşte şi propria viaţă; din acest punct de vedere, este povestea unor iluzii asumate şi mai ales a unor deziluzii declarate. Nu în ultimul rînd, cartea este o „proză“, un text cu o retorică impecabilă şi un stil discret şi sigur. În sfîrşit, din punctul meu de vedere, este mai ales un „document social“, care, peste ani, va putea fi citit ca atare, chiar şi fără numele personajelor sale ilustre.
Ce aflăm din carte? Desigur, o serie de „picanterii“: scena vizitei preşedintelui Băsescu, însoţit de Elena Udrea, la Berlusconi este memorabilă din acest punct de vedere. Apoi, se mai „risipesc din legende“, cum îşi declară şi autoarea intenţiile: retragerea lui Stolojan, de pildă, ne apare astfel mult mai firesc umană decît viclean politică, aşa cum eram cu toţii tentaţi să o considerăm. În ansamblu, anecdoticul, picant sau trist, desenează în filigran şi o constatare mult mai consistentă: rolul întîmplării în istorie, al hazardului, căci o serie de evenimente din istoria povestită de Adriana Săftoiu s-au întîmplat… din întîmplare. Iar alteori, din simplă prostie. Conspiraţiile şi strategiile viclean subtile sînt mai rare decît ne imaginăm noi, de regulă…
Mai aflăm apoi, cu mai multe probe, un lucru general, pe care îl ştim cu toţii: rolul şi puterea complexului politico-mediatic. „Astăzi, unui politician nu i se dau şanse prea mari pentru a avansa în preferinţele publicului dacă nu «trece sticla» – constată Adriana Săftoiu. Această condiţionare a succesului public de relaţia cu camera de filmat a distorsionat realitatea politicului, a subjugat credibilitatea notorietăţii şi popularităţii, a diminuat şansele profesionalizării politicienilor. Unii politicieni pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, mult mai bine pregătiţi, mai competenţi, mai ponderaţi în pretenţiile lor de mărire, au rămas în eşalonul doi sau trei doar pentru că media a decis la un moment dat că nu «trec sticla», nu «fac rating» – o judecată pernicioasă şi inepuizabilă în a genera erori.“ Politica este Media! – am putea spune. Ceea ce mai înseamnă şi că nu putem schimba calitatea politicii fără a o schimba şi pe aceea a mass-mediei.
Ca revers al medaliei, ni se aduce la cunoştinţă că, totuşi, există şi profesionişti în politica noastră: fără intervenţia unor echipe anonime sau a unor specialişti din umbră, o serie de decizii teribiliste ale mai-marilor zilei s-ar fi soldat cu catastrofe naţionale. Este, poate, greu de
, dar e bine de
!
Aflăm însă şi lucruri fundamentale pentru istoria noastră recentă. Unul dintre acestea îl constituie „adevărata poveste a anticomunismului“: „Condamnarea comunismului chiar nu o considera o prioritate. Cum pentru el (preşedintele Băsescu,
) ideile bune se măsurau în efectul lor asupra mulţimii – şi nu doar asupra unor grupuri izolate –, nu vedea un mare cîştig din acest gest.“ Creditul obţinut de preşedintele Băsescu pentru condamnarea convinsă a comunismului pare astfel să fi fost doar un calcul politic oportunist. Unul care a convins însă pe mulţi şi i-a transformat în arhangheli. După ce, cu ocazia decorării lui Mihai Şora, preşedintele Băsescu le-a prezentat unor invitaţi părerile sale în domeniu, „intelectualii, care nu purtau încă la rever eticheta de «băsişti», sînt cuceriţi de şarmul preşedintelui“ – notează Adriana Săftoiu. „Plecăm de acolo spre seară. Pe aleile Cotrocenilor, paşii noştri sînt acoperiţi de admiraţia manifestată zgomotos de grupul lor. Traian Băsescu n-a avut nevoie să citească nici Hegel, nici Heidegger, nici măcar pe Cărtărescu integral, ca să îi cucerească.“ Şi Săftoiu continuă: „Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost aceştia, şi nu invers. Nu preşedintele a fost de vină că au primit eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Pînă în final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut decît să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi.“ Motiv de tristă deziluzie: „Pentru mine, lipsa tonului critic din partea grupului de intelectuali, odată împrieteniţi cu preşedintele, consimţămîntul nenuanţat faţă de tot ce spunea sau făcea, admiraţia manifestată aprioric au fost marea dezamăgire.“
Desigur, pe lîngă autoare, preşedintele Băsescu este personajul central. Dar dincolo de ce face şi zice acesta, de curaj şi impertinenţă, transpare un model de reuşită pe care l-a întrupat Băsescu şi pe care o societate întreagă l-a preluat
Cîteva replici recurente ale preşedintelui schiţează acest portret: „Nu îl puteţi refuza pe preşedintele ţării!“; „Nu mă băgaţi pe mine în borcan!“; „Nu vreau să mă schimb!“; „Dacă tot stai în dreapta mea (Boc), votează cum trebuie“; „Nici unul dintre cei care mi-au spus «Traiane» nu va rămîne alături de mine!“ etc. De asemenea, cele mai frecvente cuvinte folosite de Săftoiu cînd vorbeşte despre Băsescu sînt „orgoliu, conflict, autoritarism, încredere (doar) în sine, nevoia de a se da mare…“ Să recunoaştem, este ceea ce au ajuns să-şi dorească, măcar în taină, mai toţi românii: am devenit, în mare parte, o societate de Băseşti fără navă.
Mai în glumă, mai în serios, înainte de lansarea cărţii, doamna Săftoiu mi-a spus că m-a invitat să particip „ca să ne spuneţi de ce nu ne iese nouă chestia asta cu politica“. Mai în serios, mai în glumă, pot să-i răspund acum cu o explicaţie pe care o cunoaşte mult mai bine decît mine: pentru că politica este un joc de echipă, indiferent dacă pierzi sau cîştigi, în timp ce la noi aceasta a devenit şi s-a încetăţenit ca luptă de ego-uri. Or, în politică, de unul singur, pierzi şi atunci cînd cîştigi – şi pierd şi toţi cei care au pariat pe tine. Atenţie deci pe cine şi mai ales de ce pariaţi! – ne avertizează, de fapt,
Nu este nici scuză, nici acuză, ci o constatare în cunoştinţă de cauză.
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,