Crimele comunismului şi schimbarea directorilor
Partidele şi guvernele noastre practică, de multă vreme, un truc administrativ atunci cînd vor să scape de o instituţie pe care nu au curajul să o desfiinţeze pur şi simplu: o „reorganizează“ – adică îi schimbă numele şi organigrama sau o comasează cu altă instituţie mai mult sau mai puţin asemănătoare. În felul acesta, actul administrativ are parte nu doar de acoperire legală, dar şi – eventual – de mai puţine controverse. În cele mai multe cazuri de acest fel, miza e schimbarea şefului instituţiei: partidele şi guvernele noastre funcţionează clientelar, iar prima măsură de după instalarea unui executiv e plasarea oamenilor proprii în funcţii de conducere – de la agenţii guvernamentale pînă la şcoli săteşti. Metoda – care are în spate concepte politice brevetate în România, precum „ciocul mic“ şi „joc de glezne“ – este, pentru guvernanţi, eficientă, căci le permite răsplătirea clienţilor. Dar denotă un primitivism politic şi instituţional care se va vindeca greu.
Cam aşa ceva se întîmplă acum cu o instituţie care a reuşit, în cîţiva ani, să-şi facă treaba: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (http://www.crimelecomunismului.ro), condus de Marius Oprea.
Printr-o hotărîre de Guvern, IICCR a fost „comasat prin fuziune“ cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (http://memoriaexilului.ro), iar Marius Oprea a devenit director interimar al noului institut. Se presupune şi se speculează că Guvernul PD-L vrea să-l schimbe din funcţie: pentru că e liberal şi pentru că demascările lui au deranjat pe cine nu trebuie. El însuşi a spus-o, într-un interviu „La masa Adevărului“ (http://www.adevarul.ro/actualitate/ eveniment/Marius_Oprea-_-Suntem_condusi_ de_circa_10-000_de_ticalosi_0_193781125.html). Ca întotdeauna la noi, în astfel de situaţii apar apeluri de sprijin semnate de intelectuali (deşi cu mai puţin „entuziasm al semnării“ ca altădată) şi comentarii care, pînă la urmă, se reduc la persoane. Speculaţiile nasc speculaţii, din presupuneri apar alte presupuneri, şi pînă la urmă faptele şi argumentele rămîn în umbră. În cazul de faţă, se discută mai ales despre Marius Oprea ca istoric, cercetător, intelectual public. Se presupune, bineînţeles, că se doreşte schimbarea lui pentru că a scris împotriva preşedintelui Traian Băsescu – iar la români, asta e explicaţia supremă pentru orice: atitudinea faţă de Vodă.
Pe un asemenea fundal, instituţia ca atare abia dacă mai e pomenită. Or, cel mai important mi se pare că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a funcţionat bine în toţi aceşti ani şi are rezultate. A făcut cercetări despre crimele şi abuzurile săvîrşite în vremea comunismului, iar cînd a avut dovezi a înaintat Parchetului dosare penale. A identificat gropi comune şi victime despre care nu se mai ştia nimic. A editat cărţi importante, a iniţiat programe educative pentru elevi şi studenţi. Pe site-ul www.crimelecomunismului.ro există o bogată arhivă de fotografii şi documente. Pe baza lor s-au organizat expoziţii în diverse oraşe din ţară (iar unele au fost trimise şi la expoziţii internaţionale). Pe scurt, deşi titulatura sugerează că ar fi trebuit doar să investigheze crimele şi abuzurile regimului comunist, IICCR a făcut mai mult. Activitatea sa este, practic, printre puţinele consecinţe concrete şi „la obiect“ ale condamnării comunismului de către preşedintele Băsescu. În cîţiva ani, IICCR a dovedit că funcţionează ca instituţie. Dacă, din raţiuni bugetare, acum e comasată cu alta, atunci numirea directorului ar trebui să plece de la performanţe, şi nu de la „persoană“, de la presupuneri şi ipoteze. Or, din acest punct de vedere, IICCR stă bine. Pentru că are o echipă de oameni competenţi şi pentru că îl are ca director pe Marius Oprea.
Cîţiva cititori spuneau, pe site-ul revistei 22, că „nimeni nu e veşnic“ pe un post de conducere. Desigur. Dar, pe de altă parte, guvernele noastre au arătat de prea multe ori că schimbă oamenii fără motiv, fără argumente; o fac doar pe bază de impresii, de „telefoane scurte“, în funcţie de persoană ori doar aşa, ca „exerciţiu de forţă“. Acesta este unul dintre motivele pentru care instituţiile noastre nu ajung să funcţioneze cum trebuie.
IICCR a arătat că poate funcţiona, iar necesitatea unui institut care să cerceteze abuzurile comunismului este, cred, în afara oricărei îndoieli într-o ţară care se laudă că este prima care a condamnat oficial, prin vocea şefului statului, regimul comunist ca „ilegitim şi criminal“. E ciudat că un guvern care îşi spune „de dreapta“, susţinut de oameni care vorbesc tot timpul de „unificarea dreptei“, nu lasă să funcţioneze ca şi pînă acum o instituţie care, prin activitatea sa, nu face decît să documenteze crimele unui regim totalitar de extremă stîngă. Adică un proces neapărat necesar pentru o societate democratică. Nu ştiu de ce, dar schimbarea directorilor pe nepusă masă, prin indicaţii „de la centru“, mi se pare una dintre cele mai persistente urme ale vechiului regim...