Creștinism necreștinesc

Acum peste patru ani am publicat textul de mai jos, fără să-mi închipui că „actualitatea“ lui va spori. În contextul dezbaterilor din ultima vreme, îl reiau, melancolic, în speranța că, poate, va da și altora de gîndit și ne va ajuta pe toți să privim în jur mai puțin încruntați.

Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creștin“. Bunul creștin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“ cu cît e mai „creștin“. Dacă urăște ceva, urăște păcatul. Niciodată pe păcătos. Își iubește aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-și răsfrîngă iubirea și asupra dușmanului. Nu judecă, nu aruncă cel dintîi piatra, nu se lasă inflamat de mînie, nu vrea răul nimănui și nu face nimănui rău. Decît să riposteze vehement cînd e pălmuit, preferă să întoarcă și celălalt obraz. E iertător, absorbit în efortul lepădării de sine, bine-voitor și bine-făcător. De asemenea, dată fiind prezența fermă a Veștii Celei Bune („Evanghelia“) în inima sa, e mereu binedispus, plin de curaj și de speranță. Una peste alta, bunul creștin e, în comunitatea sa, o prezență iradiantă, un reper tonic, dătător de pace și de înțelepciune.

Evident, sînt foarte puțini aceia care ajung să se contopească, fără rest, cu acest model, sublim, dar greu de împlinit pentru ființa „căzută“ care sîntem. Ni se spune, e drept, că nu sîntem lăsați singuri în strădania noastră, că sîntem asistați de îngeri, de har, de Dumnezeu însuși. Pe de altă parte, mi s-ar părea necreștinește să propun evaluarea acră a tuturor semenilor mei printr-o inflexibilă confruntare a comportamentului lor cu modelul de mai sus. Nimeni nu are dreptul să dea note nimănui. Și nu ne putem aștepta ca, de jur împrejurul nostru, să vedem înflorind o grădină de zîne. Creștinismul e mai „realist“ decît se crede îndeobște. El știe că locul desăvîrșirii („Împărăția“) nu e din lumea aceasta, că lumea aceasta e doar „cale“, loc de trecere, episod tulbure al „războiului nevăzut“. „Angelismul“ poate fi un păcat, dacă încurajează ficțiunea unor vietăți destrupate, fără dramă, fără dubii, fără evoluție.

Mi se pare însă legitim ca, atunci cînd cineva mi se recomandă apăsat, aproape răstit, ca fiind creștin, creștin adevărat, aflat zi și noapte în slujba Creatorului, să mă smintesc dacă vorbele și faptele sale reușesc nu să aspire către, ci, dimpotrivă, să se orînduiască împotriva exigențelor impuse de idealul bunului creștin. E ceea ce constat adesea, mai cu seamă în cercurile unor militanți riguroși, pe care „convertirea“ la credință pare să-i fi radicalizat (= împuținat) pînă la schemă. Erau neliniștiți, fragezi, întrebători și au devenit, brusc, autoritari, asfixiați de certitudini tăioase, nemiloși, gata să mînuiască sabia judecății pînă la suprimarea „adversarului“, fie el ateu, insuficient „îmbisericit“, neconform politic sau, pur și simplu, antipatic. Întîlnesc supărător de des creștini care se răfuiesc, drapați în suficiență dogmatică, cu cei care nu le cîntă în strună sau care nu le recunosc îndreptățirea. Par să se fi convertit la jihadul islamic… Îi văd mobilizîndu-se, răzbunători, împotriva cîte unui „netrebnic“ care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemînă arsenalul unei teologii „penale“: îți numără relele, îți exaltă vinovăția, ba chiar se oferă să-și asume rolul gîdelui, pentru a ușura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În orice caz, te judecă aspru și sumar, te sermonizează încruntat, te amenință. Au dreptate și își savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe Dumnezeu“ de partea lor, că, la sfîrșitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cumințeniei lor militante și apropiaților lor. Inși pe care nu-i cunoști și cu care nu ai nimic de împărțit dau cu tine de pămînt prin presă și mai ales pe blog-uri (creștine, evident). Simți că, dacă ar avea ocazia, n-ar ezita să-ți aplice și cîteva evlavioase corecții corporale. De afurisenie nu mai vorbim. Nu-ți vine să crezi că ai de-a face, uneori, cu atîția „creștini“ plini de ură, gata să mintă, să calomnieze, să practice, stilistic, necuviința de periferie, să te batjocorească. Mulți – puși pe căpătuială (culturală sau politică, sau măcar financiară) – încep să se coloreze „partinic“, să-și caute oareșce „coledzi“, să ia cu asalt, de dragul „cauzei“ firește, eventuale poziții publice. Alții, nemulțumiți de opacitatea lumii față de talentele lor, otrăviți de gîndul că nu sînt apreciați la adevărata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai conspiraționismelor de tot soiul, campioni ai bombănelii, ținînd minte, clipă de clipă, răul, certăreți, supărați pe mai toată lumea, neînduplecați.

Nu poți să nu te întrebi: ce Evanghelie au citit ei? Pe ce nisipuri (luate drept stîncă) își construiesc casa? Cum cred că se pot salva printr-o grijulie roboteală pravoslavnică, dublată de slavă deșartă, parapon și dispreț față de aproapele? Îmi știu prea bine defectele, demisiile, nevrednicia, ca să îmi acord dreptul de a-i judeca. Încerc, uneori, să mă rog, neipocrit, pentru ei. Dar să mi se îngăduie, în același timp, și această publică spovedanie: le reproșez o (cel puțin) blasfematoare lipsă de respect pentru valorile pe care pretind că le apără. Și – Doamne, iartă-mă! – nu pot să-i sufăr!