Coronavirus și vorbe

De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca și cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă. Lingviștii, sociologii, psihologii se confruntă cu un impozant val de materie primă neprelucrată, cu noi teritorii de cercetare, cu o nouă interogație de specialitate. Apar un nou tip de discurs, o nouă dimensiune a comunicării, un nou tip de argumentație. Nu pot să nu mă înscriu și eu în această revoluționară dialectică. Cîteva constatări de demaraj:

1) S-a accentuat un paradox care se anunțase de mult la orizont, dar care acum are o relevanță sporită. E vorba de relația dintre izolare și masificare, dintre comunicare și singurătate. Ești „consemnat“ la domiciliu, dar vorbești cu întreaga planetă... Primești mesaje de tot soiul, le redistribui sau declanșezi noi serii de „apeluri“ informative: interpretări proprii, vești bune, vești proaste, scenarii conspirative, bancuri. În ceea ce mă privește, prefer bancurile... Unul dintre ele mi s-a părut de-a dreptul metafizic: un cetățean grijuliu se spală „corect igienic“, se bălăcește în gel dezinfectant, își pune mască și ochelari, se îmbracă într-un riguros combinezon alb, de protecție, după care, blindat sanitar, iese din casă ca să-și vadă de treburi. Dar, cum ajunge în stradă, e călcat de o mașină. Epictet ar fi avut ce comenta: nu te poți feri decît de ceea ce depinde de tine. Ceea ce nu depinde de tine nu poate fi nici anticipat, nici evitat. Pe de altă parte, contextual vorbind, ai datoria să nu tratezi ușuratic ceea ce depinde de tine. Restul e Providență, Destin, Hazard sau cum vrem să-i spunem, în funcție de amplasamentul nostru speculativ...

2) A devenit evidentă compatibilitatea neașteptată între „progres“ și vulnerabilitate. Sîntem tot mai glorioși în atac și tot mai șubrezi în apărare. Am supus „natura“, dar bobîrnacul ei e devastator. Am aflat tainele universului, dar am uitat cum e cu spălatul pe mîini. Învingători în izmene. Euforia civilizatoare se dovedește o formă tragi-comică de somnambulism.

3) Drama reală are, adesea, și nimbul complementar al prostiei. Au mare succes specii retorice pompoase și vide: a) Discursul apocaliptic: „s-a terminat“, sîntem generația de pe urmă. Desigur, sfîrșitul global e – a fost dintotdeauna – o posibilitate, dar nu una argumentabilă savant sau profetic. Nu poți transforma neantul în teorie a viitorului, moartea umanității în „breaking news“ de tabloid. b) Discursul „înțelept“: „va fi bine“, nu luați criza în serios, vom trece și peste asta! Papa, nani, laptop, filme, o binemeritată pauză în sufrageria de-acasă. O ocazie să redescoperi răgazul, valorile intimității, ale moțăielii „alături de cei dragi“. E OK, nu zic. Cu condiția să o faci de bunăvoie, nu pe bază de „declarație pe propria răspundere“. Nu în penumbra „arestului la domiciliu“. c) Discursul conspiraționist: totul e o făcătură. A rușilor contra americanilor, a chinezilor contra europenilor, a ocultei mondiale contra mapamondului, a șmecherilor cu bani care vor să preia controlul, a dușmanilor Uniunii Europene, a fabricilor de medicamente  ș.a.m.d. Pe scurt, e vorba de o minoritate care vrea să ia puterea, adică să devină majoritară. Un grupuleț care vrea să subjuge lumea, dar care alege, misterios, ca prim pas spre acest răutăcios țel, distrugerea ei. Vor să cîștige, dar să rămînă singuri. Să domnească peste nimic. d) Discursul ideologic: iată unde duce capitalismul! Sau din contra: iată unde duce stîngismul! Sau: iată unde duc corectitudinea politică, globalismul, multiculturalismul etc. Evident, toate aceste „accidente“ istorice pot fi puse în discuție. Toate au relele lor, coeficientul lor sumbru de imprevizibil, balastul lor de „pagube colaterale“. Dar dacă lupta cu virusul devine ideologică, dacă transformăm frontul „de idei“ în terapeutică, conflictul în soluție, pierdem timpul. Don Quijote n-a cîștigat nici o bătălie! Nici Al Capone! Deocamdată, nu ne luptăm cu principii, ci cu o bîzdîganie perfidă și cu propriile noastre neputințe. Ale noastre, ale instituțiilor noastre, ale politicienilor luați pe nepregătite, ale specialiștilor care se bîlbîie competent: spirtul nu e bun, ba e bun; măștile nu ajută la mare lucru, ba ajută; mănușile protejează, ba te pot păcăli…

4) O situație ca aceea prin care trecem nu poate exclude intersecția cu sfera religiei. Pentru cei care trăiesc în intervalul dintre lume și meta-lume, între imediat și transcendență, dezastrul e un intens prilej de reflexivitate. Mărturisesc că – și la acest capitol – mă stingheresc răspunsurile gata făcute, activismul neclintit, birocrația spirituală și, cu o vorbă pe care am mai folosit-o cîndva, „teologia penală“. Sîntem păcătoși, deci trebuie să o încasăm pedagogic. Nu înțelegem de vorbă bună, atunci merităm o procesiune demonstrativă de coșciuge. Eu, unul, refuz să cred că Bunul Dumnezeu are reflexe de șef de post. Prefer să sufăr ca Iov, adică să cer lămuriri, să cer să mi se arate cumva sensul nenorocirii. Aștept, adică, să mă simt însoțit în catastrofă de asistența divină, să pricep rostul răului. Iar cîtă vreme nu pricep, să mi se îngăduie să pun întrebări, să-mi declar nedumerirea, să sper într-un liniștitor mesaj dumnezeiesc. Din cartea lui Iov, rezultă că însuși Creatorul preferă un interlocutor ofensiv unor „avocați“ de ocazie, adormiți într-o conformitate funcționărească.

Nu pot spera să spun lucruri esențiale despre mersul lumii și despre moarte într-un articol de gazetă. Apropo de moarte, nu mă pot abține totuși să-mi amintesc o vorbă de un crud realism, rostită de un om nu prea religios: Constantin Noica. Iat-o: „E foarte curios! Se moare de milioane de ani și încă nu ne‑am obișnuit cu asta…“