Conversaţia din Thassos – sau despre mitocănie

De ce este românul mitocan? – ni se adresează, pe post de bun venit, prietenii noştri, la sosirea în Thassos. Zîmbesc, căci bănuiesc la ce se referă. Înainte de a intra în hotel, fusesem şi noi întîmpinaţi de urale de înjurături de la nişte băieţi de băieţi care jucau o miuţă în piscină. Cînd am mers apoi să vedem plaja, primul lucru pe care l-am auzit a fost o hăulită ca la Gorj: „Fatăăă, unde puii mei ai pus umbrela?“ În consecinţă, la masa de seară începem deja să dezbatem problema: deci, de ce este românul mitocan?

Alergic la genericul „românul“, ţin să precizez de la bun început: Stai aşa, că nu toţi românii sînt mitocani şi nu doar românii sînt mitocani. Cădem de acord. Da, dar trebuie să recunoşti că românii sînt convinşi că mitocani ca la noi, la nimenea! – insistă amicul meu. Cerem ajutorul prietenului Google: mitocan, 65.000 de rezultate. Slăbuţ... Caută „mitocanul român“ – sugerez eu. 378.000 rezultate şi numeroase articole, de la Mircea Cărtărescu la cine vreţi dumneavoastră. Mda, „mitocanul român“ nu este orice fel de mitocan... Avem deci materie primă, aşa că cerem un uzo şi ne punem pe treabă.

Mai întîi, cine este el, mitocanul român, şi de unde a apărut? Desigur, ştim că „mitocan“ derivă de la mitoc (metoc sau metoh), biserică subordonată şi deci de rang inferior, marginală. Mai ştim, pe urmele Rodicăi Zafiu, că mitocan pare să fie „un cuvînt bucureştean“ apărut prin secolul al XIX-lea, legat de cartierul mitocului din Dealul Spirei – un fel de Ferentari de atunci, dacă vreţi. S-ar zice că mitocanul este un personaj (sub)urban; dar şi că, la el, la ţară, românul putea fi în multe feluri, dar nu mitocan. Interesant...

Bun: mitocanul român este un personaj urban şi un fenomen de opinie publică, destul de prezent în imaginarul colectiv actual. Dar sîntem încă în literatură şi eseistică. Pentru a-l putea aborda „ştiinţific“, avem nevoie de o definire a mitocăniei ca fenomen social. Ne pufneşte rîsul. Dar, în fond, şi cea mai ruşinoasă boală venerică este tratată cît se poate de ştiinţific de medicină, de ce nu ar avea şi ruşinoasa mitocănie parte de o soartă asemănătoare din partea ştiinţelor sociale? Ne concentrăm, mai cerem un uzo şi formulăm următoarea „definiţie de lucru“: ca fenomen social, mitocănia este refuzul celuilalt ca sursă de control legitim, perceput public ca o ofensă. Mai pe scurt, pentru mitocan, celălalt nu este o „prezenţă“: Probleme, Dorele? Dilemele încep însă să curgă: cine este acest „celălalt“, căci nu este nici ruda, nici poliţistul? De ce, de cînd şi cum a fost legitimat acest „celălalt“ oarecare să constituie o sursă de control asupra mea, adică să mă constrîngă să mă port într-un anumit fel în prezenţa lui? Dacă mitocănia presupune şi un public care să perceapă gestul ca pe o mitocănie, nu cumva asta înseamnă că mitocănia nu este universală, ci relativă, culturală: mitocănie dincoace de Pirinei, firesc dincolo?

Ne depăşeşte, aşa că ne întoarcem la „cazuistică“. La o privire mai atentă, mitocanii noştri din Thassos nu sînt toţi la fel. Apare astfel şi o primă taxonomie: mitocanul pasiv şi mitocanul activ. Cel pasiv este un mitocan naiv şi sincer în felul său: aşa se simte el bine. Nu se supune controlului social şi regulilor de con-vieţuire deoarece nu-i trece prin cap aşa ceva; singura lege pe care o cunoaşte este să se simtă el bine cu ai lui. Un grup de astfel de „mitocani pasivi“ a venit, la un moment dat, în hotel, a ocupat toate camerele din jurul nostru şi s-a instalat la o băută cu bere adusă de acasă, practicînd la ora siestei strigătura peste sat de la un balcon la altul. Dacă i-aş fi invitat însă la o ţuică, pînă seara eram prieteni, iar eu deveneam mitocanul altuia. Dacă acest mitocan pasiv pur şi simplu nu-l vede pe celălalt, mitocanul activ îl caută din priviri ca să-l provoace, să-l domine şi să-l dispreţuiască; el are nevoie de un public căruia să-i poată arăta că nu contează şi că el este „jupînul“. Categoria scroafa-n copac...

La vremea retsinei, a venit rîndul etiologiei. Bine, dar de unde ni se trage?

Greu de spus şi multe de zis. Mitocănia are şi o sorginte ţărănească, desigur, dar mai degrabă pe linia României iobagilor decît pe cea a răzeşilor, este de părere amicul meu. Dar nu la sat pare să fie problema, ci în oraş, după cum am văzut. Or, viaţa urbană este arta de a trăi printre străini, artă pe care ţăranii ajunşi la oraş nu aveau de unde să o posede – şi nici urbele noastre, mai degrabă tîrguri decît oraşe, nu aveau de unde să o înveţe. Altfel spus, mitocănia ţine şi de o urbanizare masivă, dar fără cultura urbană corespunzătoare, cu regulile ei încetăţenite de convieţuire. Comunismul şi-a adus din plin contribuţia la această situaţie; dar nici cu noii bogaţi postcomunişti nu mi-e ruşine! Poate că, mai presus de toate, mitocănia românească ţine de lipsa „procesului civilizării“, început doar tîrziu şi prin mimesis. Or, ştim de la Norbert Elias că acest proces, început în Europa lui Erasmus, a constat, în primul rînd, în controlul social al corpului, instituţionalizarea bunelor maniere şi interiorizarea normelor de conduită. Într-o societate „civilizată“, mitocanul este astfel ne-civilizatul, un corp ne-disciplinat şi fără maniere; mitocănia este o lipsă, nu un atribut.

Ne întristăm: dacă aşa stau lucrurile, mitocănia pare a fi constitutivă modernităţii noastre neisprăvite. Cer un tsipouro...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.