Contradicție

Iată un lucru care a fost observat de destule ori, totuși care nu încetează să uimească prin caracterul său contradictoriu, atunci cînd îl vedem iarăși: adversarii democrației, antiliberali declarați sau nedeclarați, uneori neofasciști sau neocomuniști de-a dreptul, în plus stîngiști de toate tipurile, populiști etc., se arată revoltați dinaintea unor presupuse sau minore, dar justificate în general, restrîngeri ale unor drepturi în țările democratice și protestează vehement în numele democrației, justiției și libertății. Cînd a fost pandemia și s-au luat unele măsuri de limitare a circulației persoanelor – spre binele populației, de altfel –, cine protesta vehement clamînd că drepturile omului, Constituția și democrația au fost încălcate, ba chiar că Uniunea Europeană, de exemplu, a devenit un stat totalitar? Exact acești oameni, deveniți antivacciniști. Pe de altă parte, ei s-au arătat întotdeauna foarte concesivi cu situația din Rusia sau China, unde restrîngerile drepturilor sînt masive, definitive și dure. Cum spun, contradicția nu e nouă. Ura față de liberalism și, în general, față de sistemul occidental de valori nu înseamnă să nu profiți din plin de acest sistem și să nu faci apel în propriul interes (uneori electoral) la drepturile pe care le oferă cu generozitate, uneori excesivă chiar.

Dacă asculți discursul acestor oameni – sau dacă mai curînd îl citești pe vreun site sau pe FB – poți crede că te afli deja în cea mai distopică dintre lumile posibile: ai suportat deja „dictatura medicilor” (care e „antiștiințifică” și „antidemocratică”), ți s-a pus „botniță” prin mască, apoi, chipurile, ți s-a interzis să te încălzești iarna la mai mult de 19 grade, ești amenințat că ai o „amprentă de carbon” prea mare, fiindcă circuli cu automobilul propriu pe motorină; în curînd, cică, n-ai să mai ai voie să circuli deloc în centrul orașelor; în loc de antricoate și fleici, vei mînca obligat chifteluțe din făină de greieri sau pastramă de omizi. În curînd – zic ei – nu vor mai fi nici bărbați, nici femei, ci numai un „meniu de genuri” à la carte, nici familie nu va mai fi, ci numai „părinte 1” și „părinte 2”. Bineînțeles că religia creștină ar fi continuu ridiculizată și atacată de „progresiști”, încît, ascultîndu-i, mai că te crezi căzut în timpurile persecuției lui Decius și Dioclețian. Bineînțeles că totul ar ține de conspirația malefică a „elitelor liberale” și „sorosiste”, care vor să controleze populația, sau să o reducă cu o treime, sau, oricum, să distrugă națiunile, libertățile individuale, tradițiile religioase și culturale specifice.

Dacă toți acești adversari ai „sistemului” ar trăi în Rusia lui Putin, ura lor pe liberalism ar fi de înțeles. Ar participa la propaganda regimului împotriva „Occidentului global”. Dar ei nu numai că trăiesc cît se poate de liberi în democrații, dar și profită mult de pe urma lor, difuzîndu-și fără piedici mesajele pline de ură față de regimul care îi tolerează. La noi, cît și în Occident, poți să te plîngi, în toate mediile, că trăiești sub totalitarism „soft”, că ți se refuză drepturile, că ești forțat să adopți „gîndirea unică”, că ești cenzurat și șicanat. O faci public, în gura mare și fără piedici. Curios, nu? Bineînțeles că nu există nici o acțiune oficială împotriva ta, dar, îndată ce ești criticat, strigi nevoie mare că se vrea „linșarea ta mediatică”; după care protestezi vehement că se încearcă discreditarea ta în lumea politică, culturală, academică (după caz). Ceri prin urmare tăcere respectuoasă, cînd nu admirație de la toată lumea, inclusiv de la adversari, dar n-ai nici o jenă în a-i ataca pe aceștia, a-i lovi, a deforma grav sistemele democratice, a caricaturiza monstruos infirmitățile și erorile lor inevitabile sau evitabile. În Rusia, cei care folosesc cuvîntul „război” în context ucrainean ajung îndată la închisoare. La noi, în schimb, sistemul e clement (și pe drept cuvînt): poți scrie în pace, de exemplu, că doctrinarii lui Putin au avut „clarviziune istorică” și că „oferă o alternativă civilizațională la Occident”; nu retractezi, ba dimpotrivă, după care, cînd ți se aduc reproșuri, indignarea ți-e atît de mare, încît descarci asupra criticilor cele mai injuste și grosolane recriminări. 

Mi-amintesc că, acum aproape douăzeci de ani, Aleksandr Zinoviev, fostul disident sovietic, în vizită la București, declara spre stupoarea unei asistențe încă naive că Uniunea Europeană e un fel de URSS, care persecută și marginalizează tot ce se abate de la „gîndirea unică”, nu foarte diferit de cum o făcea fostul stat bolșevic. E curios că un om de calitatea lui Zinoviev nu se oprea dinaintea paradoxului: el vorbea nestingherit, într-o țară din UE (sau candidată), împotriva UE, deși în URSS, nu în UE, fusese interzis și persecutat. Ceva nu funcționa deci în comparația lui. Așadar, se pare că „gîndirea unică” nu e pretutindeni la fel. Sau pesemne că nici disidența din trecut, nici alte merite intelectuale, culturale, academice etc., nici măcar inteligența nu te salvează de nerozii și de distorsiuni grave ale realității, atunci cînd intervin pasiunile și prejudecățile.

Și totuși, de ce și de unde atîta ură împotriva unui sistem generos – de fapt, unicul astfel în toată istoria lumii?