Constituţia şi euro-tăcerea

20 iulie 2006   SITUAȚIUNEA

Drumul Constituţiei europene se anunţa glorios, acum cîţiva ani, cînd s-a constituit comisia de redactare. Valéry Giscard d’Estaing, cu aerul său solemn şi aristocratic, emana un sentiment de siguranţă şi încredere, iar iluştrii membri ai comisiei (foşti politicieni de vîrf, constituţionalişti etc.) păreau să dea o garanţie a lucrului bine făcut. S-au spus vorbe multe şi nobile, iar "arhitectura" întregii organizări punea accentul pe cetăţenie şi pe reglementarea, în sfîrşit, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi a politicilor pentru promovarea acestora la scară europeană. În clipele acelea, euro-entuziasmul părea legitim şi necesar. Cînd s-a terminat elaborarea proiectului (şi evenimentul a fost consemnat cu aceeaşi pompă), dimensiunile fizice ale Tratatului ar fi trebuit să dea deja de gîndit oamenilor de decizie: rezultatul nu a fost o sinteză a principiilor pe care urma să se întemeieze Europa Unită, ci un cărţoi enorm şi indigest, imposibil de citit şi de înţeles de către cetăţeni. Unii au amintit că, totuşi, Constituţia Statelor Unite, care a făcut posibilă o mare democraţie, încape pe doar cîteva pagini A4. Dar n-au făcut, cu această comparaţie, decît să dea apă la moară celor care văd Europa construită pe baza unei "replici" la SUA: Uniunea Europeană c’est autre chose, complexitatea bătrînului continent impune un Tratat amplu şi riguros, în care să nu rămînă nimic semnificativ pe dinafară. Comisia Europeană de atunci a apreciat că Tratatul este rezultatul optim al unui compromis politic, e tot ce se putea face, e o dovadă că tehnica şi arta negocierii au ajuns la deplinul rafinament printre politicienii europeni şi tocmai asta e cheia succesului într-o Uniune cu atîtea ţări şi cu atîtea diferenţe. Euro-entuziasmul a fost înlocuit de euro-compromis. Cum Tratatul în sine era de necitit pentru un cetăţean mediu, aparatul de comunicare al Comisiei Europene s-a pus în mişcare: broşuri, sinteze, explicaţii pe scurt, afişe, campanii la radio şi TV s-au străduit să le livreze cetăţenilor conţinutul stufos rezultat în urma "compromisului" într-o formă accesibilă. Căci ei, cetăţenii, urmau să se pronunţe prin referendum asupra Tratatului. Ce frumos! Ce dovadă de bună funcţionare a sistemului democratic de-a lungul şi de-a latul continentului! Democraţia reprezentativă şi democraţia directă urmau să-şi dea mîna întru ducerea la bun sfîrşit a Marelui Proiect: adoptarea unui Tratat care să pună Europa pe calea unui viitor mai limpede, cu o politică externă şi de securitate comună, cu instituţii reformate, cu definirea mai clară a cetăţeniei europene ş.a.m.d. În plus, referendumurile au fost precedate de dezbateri şi de campanii în favoarea lui "da" sau în favoarea lui "nu": fiecare partid, grupare, ONG şi-a putut spune părerea, astfel încît spiritul civic să se manifeste deplin, în buna tradiţie a democraţiilor europene, a diversităţii şi a "ideii de dezbatere" (tradiţie care îşi găsise, de altfel, expresia şi în textul Tratatului). S-a constatat atunci că adepţii lui "nu" sînt destul de mulţi şi amestecaţi (nu doar - previzibil! - partide de tip conservator, ci şi socialiştii francezi), ceea ce făcea însă parte din regulile jocului, din dreptul la opinie, din realitatea asumată a bătrînului continent. Euro-compromisul a fost înlocuit de euro-realism. Cetăţenii sînt suverani. Asta-i realitatea. După cîteva referendumuri naţionale în care s-a votat "da" (şi o undă de euro-entuziasm a plutit din nou pe la Bruxelles), francezii şi olandezii au zis "nu", din motive strict interne, nu pentru că ar fi avut ceva în mod special cu Tratatul. Euro-realismul a fost înlocuit de euro-blocaj: referendumurile deja programate au fost suspendate, de teama unui efect de tip "bulgărele de zăpadă" care să întindă pata lui "nu" peste tot continentul. S-a luat o "pauză de reflecţie". De curînd, s-a propus prelungirea ei cu încă un an. Peste subiectul "Constituţia europeană" s-a întins euro-tăcerea: politicienii au mers pe vîrfuri în tot acest răstimp, să nu tulbure reflecţia. Tendinţa generală a fost de a nu mai sufla o vorbă despre acest subiect - devenit sensibil şi generator de nazuri din partea popoarelor suverane. Tema s-a mai dezbătut doar pe ici, pe colo, prin seminarii academice şi reuniuni ale ONG-urilor. Dar mai mult pentru a explica "nu"-ul franco-olandez decît pentru a da un nou impuls procesului de adoptare a Tratatului. Doar de curînd a apărut o idee nouă demnă de luat în seamă: cancelarul Austriei a propus organizarea unui referendum paneuropean pentru adoptarea Constituţiei. Dincolo de valoarea simbolică (cetăţenii din toate ţările ar participa, în aceeaşi zi, la un act democratic esenţial), probabil că la mijloc e şi un calcul statistic: votul paneuropean ar duce spre "da", în timp ce referendumurile naţionale ar risca să producă din nou, cel puţin în unele state, un "nu" cu potenţial efect de ecou greu de controlat. Dar, deocamdată, sîntem tot în perioada de reflecţie. Adică de impas. Culmea este că ultimul Eurobarometru, dat publicităţii la începutul lui iulie, arată că, în continuare, majoritatea cetăţenilor europeni doreşte o Constituţie, susţine ideea unei politici externe şi de securitate comune, deci tinde către o formă mai clară de manifestare a unităţii europene. Mă tem însă că în această opinie generală şi difuză favorabilă "ideii de Constituţie europeană" nu are loc cărţoiul cel gros şi complicat, simbol al decizionismului centralist şi al hiperreglementării cu sediul la Bruxelles. Cetăţenii vor ceva mai simplu şi mai clar. Ceea ce "clasa politică europeană", hîrşită în arta complicată a compromisului, dar şi în ascunderea pe după un discurs lemnos, nu poate şi nu va putea produce.

Mai multe