Condiția de înger

Ne place tuturor să comentăm și să ne comentăm. Să ne comentăm spusele mai întîi – rostite sau scrise, scrise în urmă cu cîteva minute sau cu cîteva secole –, apoi înfățișarea, faptele, relațiile, ocupațiile și, desigur, dacă mai ajungem acolo și mai descoperim ceva, să ne comentăm viețile în ansamblu. Nu-i nimic rău sau nenatural în această continuă și desfătătoare activitate de comentare, care, la un capăt, profan, se învecinează cu bîrfa pură, iar la celălalt – serios și academic – cu critica literară și eseul filozofic. Dimpotrivă, ea este tot ce poate fi mai omenesc. Într-un sens mai larg, începem să fim oameni (atît într-un sens al evoluției speciei, cît și în al evoluției individuale) prin a fi orientați spre ce zic și fac cei din jur: comentăm, evaluăm pozitiv și mai ales negativ aceste zise și fapte, relații și aspecte. În esență, dorim să aflăm, să comunicăm și să comentăm: cine cu cine, cînd, unde și cu ce efect!  Sîntem orientați deci, primar, către interlocutorul de față, iar referința are în vedere alți oameni absenți, dar pe care îi cunoaștem. 

Apoi, treptat, începem să ținem seama și de un interlocutor absent, dar și de o referință delocalizată și necunoscută în prealabil. Evaluăm și criticăm spusele și faptele unor inși care nu mai sînt cunoștințele noastre, deși uneori ne-am dori să fie. Povestim despre ce au făcut sau au crezut oameni plecați sau chiar morți de mult, apoi despre unii care poate n-au existat niciodată, dar seamănă cu unii pe care îi cunoaștem, și povestim asta pentru oameni care nu ne mai stau înainte ca să ne asculte. Începem să folosim scrisul pentru a-l distanța fizic – spațial și temporal – pe comunicator deopotrivă de referință și de interlocutor, apoi intervin presa, radioul, televiziunea, Internetul, separîndu-ne fizic, dar și apropiindu-ne de ceilalți absenți. Scopul principal rămîne același, etern: a spune lucruri „compromițătoare” despre alți oameni. În continuare, deci, literatura, cu toate genurile sale, la care se adaugă jurnalismul, apare ca o enormă și elaborată bîrfă: autorul ne împrumută ochii săi ca să privim ca printr-o fereastră (sau chiar prin gaura cheii) la faptele mai mult sau mai puțin criticabile sau reprobabile ale altora, existenți sau mai ales imaginați, și să bîrfim niște bărbați și femei, evaluînd spusele, faptele și îndeosebi relațiile afective dintre ei. 

Mult mai tîrziu pe scara evoluției (unii ar zice a involuției) omului, unii dintre noi, relativ puțini la număr, începem să ne orientăm către obiect: în acest caz, interlocutorul, dintr-o ființă particulară, apoi dintr-o comunitate bine desemnată, lingvistic și cultural, se dezmărginește: devine ființa rațională în genere, pentru a vorbi precum Kant. Sau am putea spune că ne adresăm unor inși incapabili de bîrfă – un fel de îngeri. Așa se naște știința. 

Adesea mă gîndesc cît de nenaturală, aproape inumană în fond, este această atitudine: în primul rînd, ea este situată la extremitatea spectrului comunicării. Ea presupune, practic, dispariția bîrfei: căci nu putem bîrfi obiecte, ci numai persoane; așadar, vorbim pentru inteligențe abstracte, ele însele incapabile de orice bîrfă: nu ne mai interesează persoanele, ci obiectele. Ne preocupă relațiile abstracte dintre ele, nu cine cu cine, vrem să înțelegem timpul în genere și nu să știm ziua cînd..., spațiul în genere și nu locul unde... Funcția limbajului ajunge profund alterată. De unde provine transformarea limbilor vii în jargoane profesionale, proliferarea tehnicismelor și a limbajelor matematizate: „limba îngerilor”. 

Și totuși, omul de știință nu rămîne etern om de știință: cînd trece înapoi pragul casei, cînd se întîlnește cu colegii la o masă, cînd conversează pe Facebook, cînd este împreună cu prietenii sau cu iubita redevine un cetățean bîrfitor ca oricare altul, pentru care problematica lui cine cu cine și cu toate circumstanțele sînt totul. „Căderea” lui din dimensiunea angelică în clevetitoarea umanitate e rapidă și naturală – lucru bine atestat de scandalurile neîncetate din interiorul comunității științifice. În schimb, cît de greu îi este omului de știință să nu mai fie doar un om și cît de greu e să rămînă așa pentru o perioadă! 

Pentru mine, știința e uimitoare și, cumva, miraculoasă nu atît pentru rezultatele ei, totuși atît de copleșitoare în toate domeniile, cît pentru „inumanitatea” ei: a depăși, fie și pentru un ceas, eternul omenesc al bîrfei e cu adevărat un act eroic, pe care nu-l regăsesc nici la marele scriitor ori artistul genial și cu atît mai puțin la omul politic. Mii de obstacole stau în calea acestei performanțe – colegi, inamici, promovare, ambiții, familie, iubiri, uri, boli etc. Oricare dintre aceste realități omenești poate forma însă materia predilectă a creației unui scriitor sau artist, dar nici unul nu-l încurajează pe omul de știință. A fi cu adevărat un om de știință, atunci cînd realmente este astfel și nu doar e cu numele sau în circumstanțe din afara științei, nu-i, pînă la urmă, numai o chestiune de inteligență, talent, experiență (deși toate astea contează foarte mult); a se limita la ele ar însemna a rămîne numai un om, fie și de excepție. Dar pentru știința autentică, atunci cînd e astfel, mai trebuie ceva rar, uimitor și aproape neomenesc: abandonînd umanitatea pentru un scurt răstimp, a împrumuta aripile de la îngeri.