Comunitari, extracomunitari şi străini

În Italia există aproximativ 300.000 de români cu forme legale de rezidenţă şi încă vreo 250.000 care pînă la 1 ianuarie 2007 erau clandestini, dar acum îşi pot reglementa situaţia, datorită intrării României în Uniunea Europeană. Românii reprezintă cea mai numeroasă comunitate străină din Italia. (Dacă vi se par - totuşi - puţini, vă rog să aveţi în vedere că un raport recent, "Imigraţie şi azil în România", estimează că pînă în 2015 vor imigra în ţara noastră aproape 300.000 de muncitori străini.) În unele oraşe (de exemplu, Torino), proporţia de români e chiar consistentă, astfel încît site-urile web ale primăriilor au şi o variantă în limba română. Există asociaţii ale românilor şi, mai nou, chiar partide politice - de exemplu, Partidul "Identitatea Românească". La Roma, Milano, Torino şi în alte oraşe cu un număr semnificativ de locuitori de origine română există, pe lîngă consiliile locale, funcţionari special desemnaţi (şi ei români) pentru a menţine legăturile cu respectivele comunităţi. Cei mai mulţi români lucrează în construcţii, în agricultură, cele mai multe femei sînt menajere, îngrijitoare, badanti (supraveghetoare) ale unor bătrîni bolnavi. (Dacă vreun instinct de demnitate naţională vă mînă spre ideea, larg îmbrăţişată de unii comentatori şi politicieni români, că "ai noştri" se umilesc în străinătate făcînd muncile de jos pe care "ei, occidentalii" le refuză, precizez că prototipul cuplului portughez care mergea acum cîteva decenii în Germania ori Olanda să-şi caute o viaţă mai bună era: ea - menajeră, el - grădinar sau zugrav; iar italienii înşişi au furnizat ţărilor mai bogate, decenii la rînd, cantităţi însemnate de constructori, ospătari, îngrijitoare etc.). Pe scurt, românii din Italia arată ca o comunitate în curs de integrare firească într-o ţară care, pînă acum vreo 10-12 ani, era străină de problema imigranţilor şi compactă etnic; acum, aproape 10% din populaţia Italiei este formată din "ne-italieni". Această comunitate are însă de suportat, de vreo săptămînă, un curent de opinie (puţin spus) defavorabil. O tînără italiancă a fost ucisă de o româncă în staţia de metrou Termini din Roma; două zile mai tîrziu, doi pensionari au fost ucişi în propria locuinţă din paşnicul sat Mendicino, lîngă Cosenza, iar suspectul este tot un român, l’ex della badante rumena (adică fostul iubit al îngrijitoarei românce). Eram la Roma cînd s-au întîmplat toate acestea şi am putut constata cum se propagă ideea că "românii creează probleme în Italia": sub impactul emoţional al celor două crime, oamenii şi-au adus aminte şi că multe dintre prostituate sînt românce, şi că gli zingari rumeni au avut conflicte cu locuitorii de la periferiile unor oraşe, şi că mulţi hoţi de buzunare ori cerşetori sînt tot români (sau zingari rumeni) etc. Forumurile ziarelor s-au umplut de opinii negative ale unor cititori care acuzau politica de imigraţie prea laxă. Unii comentau, la o cafea, situaţia şi trăgeau concluzia că "aşa nu se mai poate". Alţii extindeau problema la "estici", "slavi" (!) sau "extracomunitari". Partidele anti-imigraţie au găsit o bună ocazie de a-i acuza pe "străni" în general. În cîteva zile, opinia că "românii sînt o problemă" a fost împărtăşită de mulţi. Un rol deloc neînsemnat în toată această poveste l-a avut mass-media. Acum vreo doisprezece ani, am asistat în Italia la naşterea termenului extracomunitario: fenomenul imigraţionist se amplificase şi presa trebuia să găsească un termen-umbrelă pentru a-i desemna pe toţi cei veniţi recent în Italia pentru a-şi căuta o viaţă mai bună. Vrînd să evite "capcana" etnică sau rasială, a adoptat acest cuvînt cu aparenţă tehnică, prin care voia să-i denumească pe toţi cei din afara Comunităţii Europene, fie ei asiatici, africani sau est-europeni. Cu timpul, extracomunitario a căpătat conotaţii peiorative, iar astăzi adolescenţii îl folosesc, în certurile "de gaşcă", pentru a-şi umili adversarii: să-i spui unuia extracomunitario! e ca şi cum i-ai spune deficiente!. Acum, mai toate ziarele şi televiziunile au precizat, cînd au dat ştirea, naţionalitatea, ceea ce, bineînţeles, a scos în evidenţă ceea ce nu trebuia: nu încălcarea legii, ci provenienţa infractorilor. Apoi, mediatizarea crimei din metrou a fost amplă, pentru că tinereţea victimei stoarce lacrimi şi procente de audienţă suplimentare. La vita in diretta, de pildă, o emisiune de după-amiază de pe RAIUNO, a acordat cîteva zile la rînd minute în şir acestei crime, într-o supă "gazetărească" în care elementele de telenovelă erau intens folosite. Au fost zgîndărite intens emoţiile publicului, iar naţionalitatea "asasinei" - informaţie cu totul nerelevantă, ca să vorbim în termeni tehnici - a fost precizată de zeci de ori. În treacăt fie spus, la fel "vibrează" şi o bună parte din mass-media românească atunci cînd vreun conaţional încalcă legea prin străinătate, ajungînd chiar să trimită reporteri pentru a transmite, gîfîit, "de la faţa locului", deşi nu e mare lucru de trimis. Punctele de vedere echilibrate şi raţionale au apărut, desigur, şi ele, dar puţini le-au mai observat, în mareea de emoţionalitate stîrnită. În zadar spunea, la televizor, ministrul Giuliano Amato (un distins politician) că românii nu trebuie consideraţi criminali "la grămadă" şi că problema e una socială, nu "interetnică". În zadar scriau unii cititori pe forumurile ziarelor că au cunoscut, personal, români de toată isprava. Tonul şi stilul relatărilor şi opiniilor despre "crima din staţia de metrou" o luase razna. Aşa încît Giuliano Ferrara, un editorialist cu faimă de "gură afurisită", după ce îşi exprima indignarea faţă de lejeritatea cu care presa a "scos în faţă" naţionalitatea, propunea în revista Panorama ca în toate ştirile despre infracţiuni să fie precizată naţionalitatea făptuitorului: "un italian de 28 de ani a ucis o bătrînă"; "un britanic a agresat o fată în parc" ş.a.m.d. Propunerea poate părea absurdă, dar atrage atenţia asupra inabilităţii sau/şi ipocriziei cu care mass-media tratează subiecte delicate, uşor generatoare de stereotipii. Altminteri, chiar dacă unii italieni nu şi-au dat seama, românii nu mai sînt extracomunitari. Sîntem, şi noi, şi ei, cetăţeni ai Europei unite şi multiculturale. Dar nu ne trebuie prea mult pentru a reveni la vechi prejudecăţi. Cea mai veche şi cea mai solidă e că "străinii sînt de vină". Iar în această Europă unită, dar dezorientată, ne simţim adesea (tot) străini.