Comunism "made in UE"
În arşiţa verii şi în foşnetul dosarelor, o ştire a trecut repede prin telejurnale şi a rămas aproape necomentată: în România se înfiinţează Partidul Comunist Refondat. Una dintre multele formaţiuni care stau pe tuşa politicii româneşti, Partidul Alianţa Socialistă, a pornit hotărît pe drumul reîntemeierii: se vor face plenare judeţene, iar în toamnă un congres care va marca schimbarea denumirii şi reintrarea pe scena politică românească a PCR. "Este un proces ireversibil, care nu mai poate fi oprit de nimeni. Vom avea o identitate, va fi un partid inconfundabil" - a spus un vicepreşedinte al noului partid. Dacă în anii â20, comuniştii români au avut susţinerea Moscovei, reîntemeierea se va face cu sprijinul Partidului Stînga Europeană, care are 41 de europarlamentari. Nimic nu se mai poate face în România fără sprijinul UE, nici măcar un nou-vechi partid comunist. Constituţional, totul e în regulă: libertăţile fundamentale permit şi înfiinţarea unui partid comunist. Practic, va fi probabil un eşec: deşi milioanele de membri PCR, de dinainte de 1989, au fost invitaţi să se înscrie în noul partid (promiţîndu-li-se recunoaşterea vechimii!), cu siguranţă oamenii nu vor da năvală către plenarele judeţene, iar Refondatul nu are şanse să intre în Parlament. Dar "procesul ireversibil" (unde am mai auzit eu asta?...) şi promisiunea unui "partid inconfundabil", cu panaş european, sugerează că valorificarea amneziei civice este încă posibilă şi rentabilă, la noi şi în Occident. În România, după ce ne-am îmbătat (sau nu) cu ideea că fostul partid comunist a fost, vorba d-lui Iliescu, "măturat de Revoluţie", am ajuns la concluzia, verificabilă zilnic, că, în urma măturii, urmele comunismului se văd la tot pasul, în comportamente, în atitudini, în modul de a gîndi, în lipsa de reflexe democratice a multora dintre noi. Pe măsură ce UE ne-a făcut rapoarte de ţară tot mai bune, ajungînd să declare chiar că avem o economie de piaţă funcţională, pe măsură ce comerţul privat ne-a umplut burţile cu de toate şi ne-a adus haine "de firmă", pe măsură ce televiziunile române, tot mai multe şi mai libere, ne-au umplut minţile cu filme americane şi distracţii "la greu", am crezut că fantoma comunismului nu mai are cum să ne bîntuie şi ne-am văzut de construirea capitalismului pe apucate, care cum am putut. După 16 ani, ieşirea la suprafaţă a unor dosare ne readuce, în frînturi, o bună parte din mizeriile epocii. Pînă la "curăţenia politică şi morală" mai e cale lungă, dar efectele colaterale ale dosariadei se află în detalii: avem ocazia să ne amintim (iar cei mai tineri, să afle) de turnători şi turnătorii şi să ne dăm seama că, dincolo de victimele directe, de deţinuţii politici, de oamenii daţi afară din slujbe şi din case "pe probleme de dosar", ideologia comunistă a spălat creiere cu sîrg şi la grămadă. Motivele şi substanţa turnătoriilor sînt, uneori, de o meschinărie subumană. Să torni pe cineva pentru că făcea guverne ţărăniste în Cişmigiu intra - să zicem - în logica sistemului care simţea că trebuie să se apere permanent de duşmani politici şi de comploturi; dar să-ţi torni aproapele pentru că bea Coca-Cola ori primeşte pachete din străinătate, că a rîs cînd nu trebuia sau că s-a îndrăgostit de cine nu trebuia reprezintă semne clare de spălare a creierelor. Oportunişti, lichele, canalii - de acord; dar turnătorii aceştia mărunţi erau şi decerebraţi de înghiţirea pe nemestecate a dogmei, mai ales că mulţi au făcut delaţiuni din convingere, seduşi de efectele propagandei. Pe alt plan şi la alt nivel, propaganda a triumfat cam în acelaşi mod şi cu efecte colaterale şi în Vest, în "lumea liberă", din moment ce o mare parte a dezbaterilor publice a avut acolo drept obiect (şi încă mai are) o sumă de propoziţiuni din doctrina marxist-leninistă, transformate în "principii" şi "cauze nobile". Încă se mai defilează cu portretul lui Lenin, în Franţa sau în Italia, încă se mai pune problema în unele medii intelectuale occidentale, dacă totuşi comunismul nu a fost/este "o idee bună", prost aplicată în Est. Încercarea de condamnare oficială a comunismului în Parlamentul de la Strasbourg s-a pierdut în nuanţe infinitezimale şi, practic, a eşuat într-un mod, pînă la urmă, ridicol. Dar, aşa cum dictaturile - se spune - nu au umor, democraţiile par a nu avea simţul ridicolului. În Italia, de pildă, negocierile dintre numeroasele partide din coaliţia de guvernămînt au făcut ca preşedintele Camerei Deputaţilor (al treilea om în stat) să devină Fausto Bertinotti, secretarul partidului Rifondazione Comunista, un om care şi-a construit toată cariera politică pe lupta împotriva capitalismului, cu argumente din Marx şi Lenin; acum e înalt demnitar al unui stat capitalist şi, funcţia nemaipermiţîndu-i (totuşi) sloganuri şi militantisme, a dat revoluţia din discursul de pînă mai an pe ideea unei "reforme profunde" a statului italian, despre care vorbeşte demagogic şi lemnos. Ceea ce - cu tot respectul pentru democraţie - nu poate fi decît ridicol. Bertinotti face parte din Partidul Stîngii Europene şi ceva mă face să cred că ideea cu Partidul Comunist Refondat vine de la italieni... "Refondaţii" noştri n-au probabil nici o şansă să întărească Partidul Stîngii Europene. Dar nici nu e nevoie. Fantoma comunismului umblă în continuare slobodă, şi la noi, şi în spaţiul Schengen, topită în tot felul de detalii care arată cît de persistente sînt efectele ideologiei şi propagandei comuniste.