Colectivism şi asociere

22 mai 2013   SITUAȚIUNEA

-un comentariu la articolul lui Andrei Pleşu-

Mă văd nevoit, de gura tîrgului, să încep cu un aviz amatorilor: nu, nu mi-am dat demisia de la Dilema veche şi nici n-am fost dat afară; şi nici nu m-am certat cu Andrei Pleşu sau reciproca. Pur şi simplu, am o părere uşor diferită într-o anumită privinţă, care cred că este şi de un oarecare interes public. Pe vremea mea, se chema discuţie intelectuală...

Acestea fiind zise, să trecem la lucruri serioase: în ce privinţă am o părere diferită de aceea a domnului Pleşu?

Vă amintesc, articolul se chema, uşor îngrijorat, „Înapoi la colectivism?“ Adică? Iată ce spune domnul Pleşu: „De ce spuneam că «metodologia» propusă de doamna Angela Gronenborn are o dimensiune neliniştitoare? Pentru că, din experienţa interdisciplinarităţii, dînsa induce principiul preeminenţei echipei asupra cercetătorului individual. (...) Da, un grup (mare) de savanţi poate produce o enciclopedie sau o culegere de articole pe aceeaşi temă. Dar nici în ştiinţele exacte, nici în cele ale spiritului, marile idei nu coboară, ca Duhul Sfînt, asupra unui colectiv «apostolic», ci se nasc în mintea unui om. A unui singur om.“ De unde riscul care se prefigurează, îngrijorător, la orizont: moartea entropică a inteligenţei.

Există două probleme aici, total distincte. Mai întîi, oare chiar există un asemenea risc? Părerea mea este că nu. Aceste mari colective de autori apar în ştiinţele experimentale, care au nevoie tot mai mult de laboratoare la fel de mari şi de o şi mai mare coroborare de date diferite, pentru a putea ajunge la o concluzie pertinentă. Un articol semnat de 82 de autori (imens!) – cum evocă doamna Gronenborn – nu înseamnă, probabil, decît că a fost nevoie de contribuţia tuturor acestor cercetători pentru ca primul autor (în orice astfel de listă există şi un „prim autor“, care nu este niciodată întîmplător...) să poată face o afirmaţie pertinentă. Ar fi, deci, o problemă de echitate şi onestitate academică. În ştiinţele spiritului (dar şi în matematică, de pildă), acest lucru pur şi simplu nu este posibil. Şi nici nu se întîmplă. Mînat de spiriduşul pozitivist, m-am apucat să mă uit pe nişte publicaţii de referinţă din domeniul ştiinţelor sociale. Ei bine, fără a pretinde că am făcut o „statistică reprezentativă“, la prima vedere se pare că frecvenţa articolelor cu mai mulţi autori a scăzut în ultimii ani. Pe de altă parte, există nu doar riscul, ci şi confirmarea că modelele de performanţă din ştiinţele exacte, în general, pogoară mai rău decît Sfîntul Duh asupra naţiunilor tolerate ale umanioarelor. Dar aceasta este o altă discuţie, în care nu cred că aş avea vreo diferenţă notabilă de păreri faţă de domnul Pleşu...

Cealaltă problemă este însă mai largă şi mă „îngrijorează“ de data asta pe mine: echivalarea colectivism – echipă. Or, „preeminenţa echipei“ nu înseamnă „înapoi la colectivism“, ci exact invers: înainte la individualism. Echipa este opusul colectivismului, căci este o asociere liberă de indivizi raţionali, care îşi distribuie eficient eforturile pentru a-şi mări şansele de reuşită într-o sferă de interes comun. Echipa este o asociaţie, iar asociaţia este idealul individualismului liberal, nu al colectivismului comunist – sau, înaintea lui, al majorităţii societăţilor „tradiţionale“.

Simplă pedanterie terminologică – veţi spune. Nu este chiar aşa. Punctual şi rafinat, cred că se strecoară aici o indistincţie mult mai răspîndită şi cu implicaţii mult mai profunde. Dar, din acest punct, mă desprind de articolul domnului Pleşu. Repet: ceea ce urmează nu se mai referă direct la articolul respectiv, ci la problema mai generală menţionată mai sus.

De ce este mai generală şi cu implicaţii mai profunde? Pentru că ne încurcă sistematic în a ne gîndi pe noi înşine ca societate, cum am fost, cum sîntem şi cum ne-am schimbat. Să dau un singur exemplu: mi s-a întîmplat, de foarte multe ori, ca studenţi avansaţi sau doctoranzi să-mi spună, uimiţi, la întoarcerea din Danemarca sau Olanda, că „ăştia sînt mai comunişti decît noi!“ Se refereau, de regulă, la „cooperativele“ agricole, pe care le luau ad litteram drept un soi de CAP-uri, deci „comuniste“. Or, „modelul danez“ este o construcţie protestantă veche, în care educaţia individuală (evaluată, în prezent, la peste patru ani) şi asocierea fermierilor mici şi mijlocii în reţele integrate de producţie şi distribuţie constituie coloana vertebrală a uneia dintre cele mai performante agriculturi din lume. La extrema cealaltă, marea problemă actuală a ţăranilor din România este dificultatea asocierii. Ar rezulta, de aici, că danezii sînt colectivişti iar românii individualişti? Nici pomeneală!

Pe de altă parte, colectivismul nu este neapărat un lucru rău, cum ne-am obişnuit să-l considerăm, confundîndu-l cu ideologia comunistă. Colectivismul este cultural şi tradiţional. Din nou, un singur exemplu. Pentru cea mai mare parte a românilor, familia a rămas una dintre valorile culturale centrale. Dar acest mod de dependenţă de familie, de recurs afectiv şi moral la rude, de normă a întrajutorării necondiţionate (chiar dacă nu respectată întotdeauna...), ei bine, toate acestea sînt colectivism în stare pură. Şi ne mîndrim cu el, cu spiritul nostru de familie, şi avem nostalgia comunităţilor săteşti, şi mai „colectiviste“. Şi, chiar aşa, ce e rău în asta?

În sfîrşit, ne place sau nu, societăţile dezvoltate actuale sînt individualiste, iar noi, ca societate, ne mişcăm, la rîndul nostru, în aceeaşi direcţie. Dar nu vom reuşi dacă ne vom feri în continuare, ca dracu’ de tămîie, de „echipe“ – adică de asocieri libere între indivizi liberi!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.

Mai multe