Clasa pregătitoare, hardu' şi softu'

7 martie 2012   SITUAȚIUNEA

- Domnului să ne rugăm -

Cum era de aşteptat – oare de ce se întrec jurnaliştii români în „dezvăluiri“ pe tema asta? – introducerea clasei pregătitoare în sistemul de învăţămînt românesc creează probleme. Rezistenţa la schimbare, după cum au dovedit în numeroase ocazii anii tranziţiei, e foarte mare în societatea românească. În plus, schimbările – necesare sau nu, bune sau nu – au fost şi sînt la noi prost comunicate şi prost aplicate. Aşa încît, din punctul meu de vedere, nu e nici o surpriză în faptul că această noutate absolută în sistemul nostru educaţional – „ceva“ care nu e nici şcoală, nici grădiniţă – generează atîtea poticniri şi controverse.

Hazardul a avut şi el un rol. Taman cînd trebuia să înceapă înscrierea, a căzut softu’. Sau hardu’, nu e clar. Sau curentul electric. Mă rog, ceva a căzut şi indignările publice au ocupat scena: cum se poate una ca asta? E o bătaie de joc, vrem anchetă, vrem să cadă capete! Curentul de opinie dominant în istoria culturii, gîndirii şi simţirii româneşti – acela că „şi mîine e o zi“ – s-a prăbuşit în faţa intransigenţei: pentru că înscrierile s-au amînat un ceas sau două, părinţii, comentatorii, ştiriştii au uitat de tot şi de toate şi au cerut să fie pedepsiţi vinovaţii. S-a declanşat o anchetă şi pariez că nu va fi pedepsit nimeni, pentru că nu va rezulta clar cine a alunecat pe coaja de banană: hardu’, softu’, curentu’ sau omu’. Aşa că să revenim la clasa pregătitoare.

Pînă să se întîmple drăcia tehnologică şi să se poticnească ritualul înscrierii, unii părinţi au cerut la Curtea de Apel anularea clasei pregătitoare. Fără succes. Alţii au fost supăraţi că trebuie să-şi dea odraslele la anumite şcoli, conform unei arondări bazate pe domiciliu. Or, ei ar vrea să-şi aleagă şcoala, după criterii numai de ei ştiute. Nu prea e în regulă. „Alegerea“ şcolii e un avantaj pentru cei care îşi permit să-şi transporte copiii, zi de zi, la o distanţă mare de casă, doar pentru că au „auzit“ că şcoala X e mai bună ca şcoala Y sau că învăţătoarea cutare e mai bună ca învăţătoarea „arondată“. Dar, dacă vrem un învăţămînt public de bună calitate, asemenea chestiuni ar trebui să nu existe şi să nu ne preocupe. Ar trebui să avem un nivel mediu convenabil şi acceptabil între şcolile din sectorul cutare sau cartierul cutare al Bucureştiului (sau al marilor oraşe) şi şcolile din nenumăratele sate şi comune ale patriei noastre europene. Nu-l avem. În România, avem şcoli (licee) performante, la nivel european şi internaţional, dar şi şcoli fără apă şi WC, ori şcoli primare în care copiii vin pe jos de la cîţiva kilometri distanţă tocmai pentru că n-au de ales. Ştiu că sună cam socialist ce spun, dar nu e. Din punct de vedere administrativ, autorităţile trebuie să asigure şcolarizarea tuturor copiilor, iar criteriul apropierii de casă e unul funcţional. Democratic vorbind, dacă diversele asociaţii de părinţi care se iau de piept cu legea pe la Curtea de Apel ar înţelege să funcţioneze ca voci ale societăţii civile, ar trebui să protesteze neîncetat faţă de problema de fond: inegalitatea între şcoli, şansele reduse ale unei bune părţi a copiilor (cei din mediul rural, adică) de a avea acces la o şcoală de bună calitate, proasta gestionare a sistemului în ansamblu. Cu alte cuvinte, pot înţelege raţiunile sentimentale pentru care un grup de părinţi care îşi permit asta spun „daţi-ne voie să ne ducem copiii la ce şcoală vrem“; dar nu pot înţelege de ce nimeni nu spune „faceţi şcolile din cartiere şi din sate mai bune, astfel încît să nu mai fim nevoiţi să ne cărăm copiii la distanţă, cheltuind bani pe transport, obosindu-i pe copii şi pierzînd vremea“. Numai că asociaţiile de părinţi care se revoltă de la caz la caz nu sînt decît nişte organizaţii născute în funcţie de oportunităţi, care vor să-şi rezolve rapid cîteva subiecte de pe agendă. Atît. Ca dovadă stă şi faptul că pe tema alegerii şcolii, a bramburelii administrative şi a poticnelii de la înscrieri au apărut contestări şi discuţii. Dar despre programa de învăţămînt a clasei pregătitoare n-a zis nimeni mai nimic. Programa e un frumos ideal (încă) inaplicabil în unele privinţe. La „comunicare în limba română“, de pildă, sînt lucruri foarte interesante, dar cine şi cum le va preda? Cadrele didactice n-au învăţat nici ele acele lucruri – căci în România tuturor vorbelor şi opiniilor domeniul comunicării nu prea se bucură de atenţie nici în programa de liceu, nici la facultăţi. Apoi, la „Tehnologii de informare şi comunicare“ – unde copiii trebuie să se familiarizeze cu computerul, tableta (!?), softurile, Internetul etc. – „este recomandabil ca fiecare clasă să dispună de cel puţin un computer, un ecran de proiecţie şi un videoproiector“. Îmi pare rău, dar iar sînt „socialist“: avem cu ce să implementăm „recomandarea“ şi în şcolile încălzite cu lemne aduse de copii de-acasă? N-ar fi mai logic ca asociaţiile de părinţi care vor să-şi dea copiii la o şcoală despre care „au auzit ei că e bună“ să facă presiuni asupra autorităţilor să doteze cum trebuie toate şcolile? În fine, există şi materia numită „Religie“, la care – printre altele – copiii trebuie să înveţe să-şi facă cruce şi să spună rugăciuni. Unde-i societatea civilă susţinătoare a statului laic şi îngrijorată de eventuala „catehizare“ a copiilor? Unde e dezbaterea consistentă între cei care susţin că religia aduce în şcoli o anume educaţie morală şi cei care se tem de îndoctrinarea ortodoxă? Şi – din nou – cine va preda bine şi frumos religia în şcoli, fără să cadă în habotnicie şi fără să „se pună“ în locul Bisericii, carele ea şi numai ea e datoare să-şi formeze bunii creştini şi să-şi ţină turma aproape, iară nu să se folosească de sistemul educaţional ca furnizor de viitori enoriaşi?

Nimic din toate astea. Introducerea clasei pregătitoare s-a consumat pînă acum între chichiţe avocăţeşti cu care unii părinţi au încercat s-o oprească (deşi – totuşi – e Lege) şi enervări că înscrierile s-au amînat cu două ceasuri. Despre substanţa lucrurilor – ce vor învăţa copiii, cu ce fel de cadre didactice, cu ce fel de dotări – nu s-a spus mai nimic. Dacă ne ajută Dumnezeu, trecem noi cu bine şi peste asta, noi să fim sănătoşi şi să-i vedem pe copiii noştri că termină şcoala, că pe urmă ne-om descurca... 

Mai multe