Clasa creativă şi clasa trudnică

15 februarie 2017   SITUAȚIUNEA

Văd, deci mă îndoiesc. În ultimele săptămîni, această înțelepciune a fost parcă mai de folos decît oricînd. Încerc totuși să mă îndoiesc cu metodă. Dar cum asta nu cred că interesează pe cineva, sar peste „metodologie“ și mă grăbesc să spun doar că voi încerca să privesc lucrurile și din perspectiva duratei lungi, căci multe dintre cele de față îmi sună a déjà-vu, iar istoria pare să aibă astfel de elemente recesive. Mai rămîne acum să-mi aleg un punct al vederii, adică o perspectivă plauzibilă: o „ipoteză“. Iat-o: „Istoria României contemporane s-a desfășurat toată sub semnul unei grave crize agrare, din ce în ce mai acută și ajunsă a fi, la sfîrșit, permanentă“ – afirma Henri Stahl în 1946. Și trăgea o consecință la fel de importantă pentru cunoașterea socială în spațiul românesc: „Ştiința noastră socială a căpătat de aceea un caracter polemic, datorită căruia oamenii cei mai de bună credință erau furnizori de temeiuri doctrinare pentru atitudini politice cu rezultate imediate“. Altfel spus, ar fi vorba despre durata lungă a unui conflict structural în jurul „chestiunii agrare/țărănești“, care a (re)configurat pînă în ziua de astăzi actori sociali rivali diverși și care a generat polemici recurente pe tema celor „două Românii“.

În lipsa spațiului pentru argumente, un moment istoric pe post de studiu de caz: 1907, ultima mare răscoală țărănească din Europa. Conflictul este cel vechi, între țărani și boieri, pe problema practică, nu ideologică, a „drepturilor și datoriilor“ mutuale – în speță, a „contractelor agricole“, discutate și disputate în Parlament, încălcate în teritoriu. Actorii: țăranii, structural neschimbați, în ciuda reformelor survenite, cu o proprietate de tip devălmaș și un tip de moștenire egalitar care le fărîmița rapid loturile primite; boierii, dintre care o bună parte se mutaseră la oraș, alimentaseră o noblesse d’état și o intelectualitate în creștere rapidă, intraseră în politică, dar își urmăreau în continuare interesele de latifundiari prin – al treilea actor – arendaș, care, în cazul de față, era evreul Mochi Fischer, adică străinul. În sfîrșit, statul, care a dat totdeauna legi agrare și nu agricole (centrate adică pe proprietate, nu pe productivitate) – după cum observa Garoflid în 1938, și încă avea să mai constate Von Hirschhausen în 1996: vă dăm pămînt, dar e treaba voastră cînd și cum îl lucrați. Rezultat: răscoala țărănească de la 1907 nu a fost doar țărănească, ci a cuprins și muncitori, orășeni sau soldați; și nu i-a vizat doar pe boieri, ci și pe „străini“, degenerînd, ideologic, în xenofobie (în speță, în antisemitism); a divizat apoi țara, nu doar pe liberali și pe conservatori, care și-au pasat reciproc vina celor întîmplate.

Avem aici cele trei ingrediente de bază: țăranul rural, boierul mutat la oraș și străinul, o burghezie alogenă (pe la 1925, în orașele Transilvaniei, românii reprezentau doar 8,4%), permanent curtată și temută în același timp.

Actorii sociali s-au schimbat, dar conflictul a rămas, configurînd noi și noi polarități ireconciliabile ale celor „două Românii“. Satul, valorizat ca model cultural/civilizațional de Vulcănescu, și orașul, care, pentru Manuilă, este „elementul de progres, de producție și schimb internațional de valori“; țăranul bun, căci etern („La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul“ – susținea Rebreanu în 1940), și țăranul rău, căci anistoric („Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei“ – clama Noica în 1943). A venit apoi comunismul și a luat pămîntul țăranilor, mai ales pentru că, pe model stalinist, nu avea încredere în ei – drept care i-a convertit cu forța la proletariat. A posteriori, discursul anticomunist i-a considerat deci pe țărani victime ale comunismului, dar, paradoxal, profitori ai acestuia, în măsura în care au devenit „oameni ai muncii“ în fabrici. Apoi a căzut comunismul și țăranilor li s-a restituit pămîntul, dar tot prin legi agrare. Rezultatul: la peste un secol de la 1907, repartiția pămînturilor între marii latifundiari și gospodăriile de subzistență este exact aceeași: 0,6% dintre exploatații dețineau, în 1905, 49% din terenul agricol al țării, iar în 2015, tot fix 0,6% dețin 52%. Muncitorii au revenit la țară, după care au fost nevoiți să plece din țară, la lucru. România a luat-o pe calea tranziției spre „economia de piață“, dar asta doar în orașe, ­căci la sate tranziția a fost mai degrabă spre un soi de neofeudalism: n-a fost o tranziție, ci două – ne spune Vladimir Pasti –, configurînd politic și economic schimbarea la față a celor două Românii, între care prăpastia crește, nu scade. Ceea ce trage în jos și dezvoltarea orașului, și aduce la disperare o clasă de mijloc emergentă.

În tot acest timp, clivajele se multiplică precum păpușile rusești, fiecare spațiu social avîndu-și propria sa diviziune în actori ai dezvoltării și asistați ai acesteia – și asta de la rural versus urban, România moaștelor versus România politicii, România prezentului versus România viitorului, pînă la… bătrîni versus tineri. Sîntem, evident, români cu toții, dar important este împotriva cui sîntem români?!

Dacă privești însă mai de demult și mai de departe, s-ar părea că, începută de Cuza, rezolvarea „chestiunii rurale“ nu s-a încheiat nici astăzi. Cele două Românii, configurate diferit în jurul aceluiași conflict, nu reușesc deci să fie una singură nici în prezent, dar fiecare are dreptate. Dreptatea ei; indignarea sa…

Ce rămîne (relativ) constant dincolo de aceste fluidități contextuale? Conflictul dintre ele. Conflictul dintre două geometrii sociale variabile, una pe care o putem numi clasa trudnică, moștenitoare a țărănimii rurale și proletarizate superificial, și alta pe care o putem considera clasa creativă, moștenitoare a elitelor urbane, chiar dacă repartiția spațială a acestora nu mai corespunde decît parțial celei rural-urban. S-au ignorat și adesea s-au urît reciproc de atîta timp, încît astăzi nu se mai cunosc, dar ajung să se recunoască în ura spontană care le opune de cîte ori se privesc față în față. Război civil? Să nu ne jucăm cu focul! Ura nu este suficientă pentru un „război“, e nevoie și de structură. Atunci ce? Ca să folosesc abuziv conceptele lui Hegel, o dublă dialectică ne-isprăvită: una, între clasa trudnică și clasa creativă, și alta, între autohtoni și alogeni. În nici unul dintre cazuri (care, uneori, converg), teza și antiteza nu reușesc să producă o sinteză. Practicăm ritul eternului paricid: ne omorîm părinții, dar pentru a le moșteni păcatul și a lua totul de la capăt: trăim în prezentul continuu al „grelei moșteniri“. Oedip ratat, trecut neîngropat, ce se transformă în moroi și bîntuie „polemicile“ noastre sterile. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.

Mai multe