Cîteva (obosite) consideraţii finale

24 ianuarie 2016   SITUAȚIUNEA

Cred că toată lumea s-a plictisit de supa, mereu reîncălzită, a dezbaterilor postelectorale. În orice caz, eu unul m-am plictisit. Nu mă mai simt îndemnat decît la două-trei reflecţii şi suspine finale. Nesistematice, nepretenţioase şi, probabil, neesenţiale. 


1) Observ, mai întîi, ce impulsivi şi sentimentali sînt politicienii noştri. Se bat ca pe stadion şi apoi se pupă, fac declaraţii radicale şi alunecă apoi în relativisme înţelepte, fac alianţe definitive şi le rup definitiv, după cum rup alianţe numai pentru a le reface. N-au, care va să zică, opinii de lemn, consecvenţe ţanţoşe. Dl Crin Antonescu a fost, în această privinţă, o adevărată vedetă. L-a rupt cu dinţii pe Geoană într-o primă fază, pe urmă l-a luat în braţe, suduind nemilos spre Băsescu („o colaborare cu el este exclusă“), iar acum e gata să meargă la Cotroceni pentru negocieri. UDMR-ul a reluat, la rîndul lui, dansul îndelung exersat al intereselor proprii, deschizîndu-se, magnanim, spre toate zările. Toată lumea navighează fără prejudecăţi printre înjurături, loialităţi, promisiuni şi fente. Şi asta nu e de azi, de ieri. Nu era trimis PSD-ul „la ţepe“ în 2004 şi apoi invitat la guvernare, ca-ntr-un vis frumos, în 2009? Ştiu ce mi se va răspunde: „Aşa-i politica!“. O fi. Dar continui să am dificultăţi cu acest trist loc comun. Mi-e greu să mă împac, resemnat, cu ideea că politica e, prin definiţie, un fel de balamuc vesel, o adunătură de caractere dezosate, de personalităţi schizoide, imprevizibile, flexibile pînă la contorsiune.

2) Trebuie să spun că, deşi Mircea Geoană are un fel de geniu în a se lovi cu stîngul în dreptul şi în a găsi formulări abisale (cea mai nouă: „Trebuie mai întîi să cîştigăm alegerile pe care le-am cîştigat!“), una peste alta mi-a stîrnit compasiune. O fi (încă) un semn că îmbătrînesc. Dar m-a înduioşat sincer bucuria candidă cu care şi-a manifestat (presupusa) victorie: un amestec de trăire pubertară şi fason american (apelul către soţie, mamă, tată etc.), o reconciliere candidă cu Crin Antonescu („e victoria lui...“), întărită de un sărut plasat pe reverul hainei, cîteva salturi zglobii, mă rog, tot ce-i vine omului să facă atunci cînd exultă dinaintea unui noroc nesperat. M-au mişcat şi lacrimile dnei Geoană şi solidaritatea filială a celor doi copii. M-am gîndit la dezamăgirea lor enormă de a doua zi şi la prostul obicei (din punctul meu de vedere) de a-ţi implica prea direct familia în tribulaţiile tale publice. Întristătoare a fost şi trecerea lui Geoană de la absolutul revendicării („Voi muri cu dreptatea de gît la CEDO etc.“) la fleşcăiala acomodantă (acceptarea deciziei CCR şi felicitarea adversarului). Hotărît lucru, omul a ales o carieră aflată în disjuncţie cu el însuşi.

3) Nu încetez să mă mir, de douăzeci de ani, că o alcătuire de genul lui Corneliu Vadim Tudor rămîne în scenă, în ciuda unei colecţii de eşecuri răsunătoare, mîrlănii grandioase şi crize acute de mitomanie. S-ar zice că televiziunile dîmboviţene nu se pot dispensa de fotogenia lui, de sondajele de opinie pe care şi le fabrică singur, de veşnica postură a justiţiarului persecutat. Pentru mult mai puţin, alţi actori ai scenei politice sînt sfîrtecaţi şi evacuaţi. El rămîne în şa, guraliv, comic, vag apoplectic, cavaler nătîng al unei apocalipse de mahala: un caraghios pentru eternitate...

4) La ieşirea din cabina de vot, Traian Băsescu a avut un foarte spiritual comentariu. Întrebat, în glumă, cum a votat, a spus: „Mi-a fost foarte greu să mă decid!“. Ceea ce însă preşedintele reales are de învăţat din această campanie e că românilor le-a fost într-adevăr greu să se decidă. Scorul foarte strîns dovedeşte că starea de lucruri e dramatică şi că voioşia marinărească de pînă acum nu mai poate conta pe o susţinere necondiţionată. De-aici înainte, Traian Băsescu trebuie să se gîndească de două ori înainte de a pronunţa cuvîntul „popor“ şi de a vorbi de „alianţa cu românii“, strîns uniţi în jurul steagului, al imnului naţional şi al popularităţii sale. Lucrurile au devenit un pic mai complicate, mai „filozofice“, dacă mi se permite să spun aşa... Ar fi de dorit ca noul mandat al vechiului preşedinte să dea la iveală un preşedinte înnoit, diferit de acela al vechiului mandat.

Mai multe