Cît de liberi putem fi

Răspunsul modernității este că putem fi oricît de liberi, numai să vrem. Există, desigur, un determinism „firesc“, care se exprimă în legi inconturnabile: legile naturii, la care se adaugă, pretutindeni, legi și cutume comunitare, adică limite „normale“ ale conviețuirii. În rest, omul e liber și, tocmai pentru că e liber, e responsabil de faptele sale. Așadar, determinism da, fatalitate nu. Sună bine. Dar, la o privire mai atentă, această imagine euforică pălește. Facem, s-ar zice, tot ce vrem; dar cîte „influențe“ din afara voinței noastre intră, totuși, în joc? Ne naștem cu un anumit fel de corp, cu o anumită fiziologie, cu o anumită dispoziție temperamentală. Nu ne alegem culoarea ochilor, înălțimea, predispozițiile organice, lungimea vieții, „caracterul“ („Destin ne e caracterul“ – spunea Heraclit). Moștenim, genetic, un anumit „start“, o listă „fatală“ de ingrediente, un „fel de a fi“ care ne modelează fiecare gest și fiecare opțiune. La asta se adaugă contextul: apărem pe lume într-o țară, într-un timp, într-o familie, într-o categorie socială, de care nu putem face abstracție. Sîntem, inevitabil, marcați de „spiritul vremii“, de mediul în care trăim, de „accidentele“ istorice cu care se întîmplă să fim contemporani. Cîtă libertate ne rămîne, în aceste condiții? Naturile tonice răspund, ofensiv, că ne rămîne tot atîta libertate cîtă are un bucătar pus dinaintea unui platou de ingrediente. El hotărăște ce face cu ele, el le combină, le „construiește“ îndemînatic, în vederea unui rezultat liber ales. „Destinul ți-l faci singur!“ OK, durata vieții tale e „dată“, dar ce faci în intervalul dintre naștere și moarte e treaba ta și numai a ta!

În tabăra opusă sînt cei care cred că libertatea individuală e o iluzie. Dacă așa stau lucrurile, atunci singura formă de înțelepciune e să-ți asumi, fără inutile răzmerițe și bombăneli, soarta. Trebuie să pricepi, cum o recomandă, de pildă, Epictet, că unele lucruri depind de tine, iar altele nu. E ridicol să te lupți cu cele din urmă sau să le refuzi. Restul e Providență. Și trebuie să iei totul așa cum ți se oferă.

Dar asta ar însemna că nu sîntem decît niște marionete agățate de corzile unui „păpușar“ cosmic. Nu ne mișcăm, sîntem mișcați, nu avem o identitate, ci un „rol“, nu trăim, sîntem trăiți. Greu de acceptat! Numai că, la o privire mai atentă, totul se complică. O mulțime de mari texte ale lumii par să ilustreze o teză cu totul neașteptată: abia cînd te lași mișcat, purtat, locuit de o instanță superioară, manevrat, ombilical, de-a lungul unui fir aflat în mîinile Creatorului tău, abia atunci ești liber! Dimpotrivă, cînd te lași dus de pornirile „naturii“ proprii, de instincte, pasiuni, dorințe, „spontaneități“ egolatre, tropisme interesate – tocmai atunci devii sclav, îți pierzi libertatea. Ești liber cînd ieși din tine (e sensul cuvîntului „extaz“), cînd înlăuntrul tău nu tu iei hotărîri, ci zeul aflat în adîncul inimii tale (la care face referință termenul „entuziasm“ = a fi „posedat“ de un zeu). Cu alte cuvinte, calea spre voința liberă e eliberarea de voința proprie. E o temă caracteristică ambianței creștine: „Facă-se voia Ta!“ Iisus Însuși Își așază voința proprie în mîinile Tatălui (Ioan 5, 30: „…nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“, Marcu 14, 36: „…nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu“). Dar spațiul de difuziune al acestei „delegări“ a voinței proprii e mai larg decît creștinismul. Platon, în Legile, spune explicit că, prin ceea ce e bun în noi, sîntem „jucăriile lui Dumnezeu“ (marionete?), iar prin ceea ce e rău sîntem „liberi“. Ideea circulă de la Upanișade pînă la Marc Aureliu, de la Zhuangzi la Philon și Jacob Böhme. Sîntem liberi cîtă vreme asumăm destinul marionetei bine conduse, al „carului“ bine strunit (din nou, o metaforă platoniciană). Oricum, sîntem legați de un fir vertical, prin care căpătăm energie și sens: firul care ne „inspiră“, „culoarul“ pe care coboară asupra noastră „Suflul“ divin, respirația lumii (Vayu pentru India veche, Duhul Sfînt în limbaj creștin). Nu sîntem liberi, decît cînd sîntem „însuflețiți“ de Duh. Să nu se sperie puriștii autohtoni de invocarea unui context atît de larg. Nu e „sincretism“. E expresia luminoasă a unității lumii create și a amprentei subtile a Duhului asupra tuturor creaturilor. Căci, cum se știe, „vîntul suflă unde voiește…“ (Ioan, 3, 8).

(Provocarea și o parte din materia acestui articol se datorează unui studiu publicat de Ananda K. Coomaraswamy în Psychiatry, vol. 8, nr. 3, august 1945, cu titlul „«Spiritual Paternity» and the «Puppet-Complex»“.)