Cine pentru cine decide în UE
Deciziile luate la ultimul summit european au fost considerate de unii „istorice“. Termenul e însă interpretabil şi nu neapărat conotat pozitiv. Şi rugăminţile insistente către China (şi către alte puteri emergente) de a ajuta la salvarea euro sînt tot istorice: cu cîţiva ani în urmă era imposibil de conceput aşa ceva, comentează La Libre Belgique, iar asta arată „schimbările intervenite în raporturile de forţă între marile puteri ale planetei, dar, de asemenea, şi mai ales, profunzimea crizei actuale de pe Vechiul Continent, criză de încredere în capacitatea proiectului european“.
Neîncrederea se manifestă în diverse moduri şi generează dezbateri în care euroscepticismul e tot mai prezent. În Parlamentul britanic s-a format un grup eurosceptic transpartinic, care tot creşte. Dacă Margaret Thatcher a rostit, cîndva, „I want my money back“, astăzi Marea Britanie ar dori să-şi recapete de la UE mai mult decît banii: guvernul lui David Cameron reevaluează acele prerogative care au fost cedate Uniunii. Şi există şi propunerea de a face un referendum prin care poporul să opteze pentru una dintre următoarele variante ale relaţiei dintre Regatul Unit şi UE: in, out or renegociate. Dezbateri aprinse au fost şi în Parlamentul german, mulţi parlamentari criticînd-o pe Angela Merkel pentru că a „ocolit“ Bundestag-ul în luarea unor decizii privind salvarea Greciei. Iar parlamentarii slovaci au respins, iniţial, acordul european, punînd în pericol întreaga zonă euro.
Timothy Garton Ash crede că „nu trebuie să ne speriem de dezbaterile deschise“, dar că nu e timp pentru aşa ceva: „Acum zece ani, încă am mai fi avut timp. Dacă ar fi vorba doar despre parlamente naţionale şi plebiscite, încă am mai avea acel timp. Dar nu despre asta e vorba şi nu avem timp“ (The Guardian, 26 octombrie). Pieţele nu mai au răbdare pentru asta şi oricînd pot „trage covorul de sub picioarele“ zonei euro. Iar dacă fac asta, observă Timothy Garton Ash, e (şi) pentru „a proteja interesele financiare ale fondurilor europene de pensii“. Cu alte cuvinte, pentru a proteja beneficiile pe termen lung ale unor cetăţeni care astăzi, în calitate de votanţi naţionali, „fac atît de complicată luarea unei decizii care să fie pe placul pieţelor financiare“ şi să rezolve criza datoriilor. Iar Timothy Garton Ash îşi încheie articolul cu o interogaţie retorică: „Answers, anyone?“.
Tocmai aceasta mi se pare a fi una dintre marile probleme ale Uniunii Europene – mai importantă decît chestiunea datoriilor publice şi decît orice socoteli financiare. Uniunea Europeană şi liderii săi nu mai ştiu să dea răspunsuri la întrebările simple şi vitale. Acum zece ani şi mai bine, se vorbea peste tot despre „Europa cetăţenilor“. Comisia Europeană a cheltuit sume uriaşe pe programe de comunicare şi informare a cetăţenilor despre avantajele proiectului european, despre instituţii şi toate celelalte. Acum, cetăţenii europeni – şi reprezentanţii lor, membrii parlamentelor naţionale – par mai departe decît oricînd de proiectul european şi de ideile (ori idealurile?) sale. Asta în timp ce Parlamentul European decide asupra unor chestiuni punctuale (precum tarifele de roaming) care, ce-i drept, se reflectă în viaţa de toate zilele a cetăţenilor Uniunii, dar nu arată că forţa proiectului european, marile decizii ori marile idei ar sălăşlui sub cupola de la Strasbourg. Iar alegerile europene nu prea (mai) mobilizează masele pe nicăieri. Şi e greu să-i mai explici acum cetăţeanului european că, de exemplu, dacă vrea pensie, ar trebui să lase pieţele să „strîngă cu uşa“ guvernele şi statele, şi nu să aştepte din partea statelor noi „minuni“ economice – care de cele mai multe ori înseamnă noi datorii, pe care le vor plăti copiii şi nepoţii cetăţenilor europeni de azi.
Între timp, decizii care îi afectează pe unii cetăţeni europeni se iau de către alţi cetăţeni europeni (prin reprezentanţii lor din parlamentele şi guvernele naţionale): ce votează slovacii îi afectează pe greci, ce vor vota grecii (dacă va fi referendum pentru acceptarea soluţiei propuse de UE) îi va afecta pe cetăţenii care primesc salarii în euro, ce votează finlandezii îi afectează pe românii şi bulgarii care vor în Schengen etc. Pentru cetăţeanul european obişnuit, tot acest zig-zag de decizii e greu de înţeles. Şi asta nu face decît să sporească euroscepticismul.
Deocamdată, proiectul european a eşuat cu siguranţă acolo unde credea, în urmă cu 10-15 ani, că va avea succes: construcţia unei „Europe a cetăţenilor“. Care cetăţeni?