Cine ne sînt intelectualii?

11 noiembrie 2010   SITUAȚIUNEA

Ideea că intelectualii „trebuie să se implice mai mult“ este tot mai des prezentă în comentarii, pe forumuri, pe bloguri – în fine, în tot acest spaţiu democratic al datului cu părerea pe care interactivitatea, televiziunile, Internetul ni-l pun la dispoziţie şi care, adesea, „creează actualitatea“ în ciuda actualităţii înseşi. Mi se pare – în vremuri de criză – încă o expresie a dezamăgirii, dezorientării, frustrării unor grupuri sociale care tot aşteaptă să vadă „luminiţa de la capătul tunelului“, dar încă nu s-au obişnuit cu mersul prin tunel. Numai că problema e mai complicată şi mai sucită decît pare. Şi asta din cauza ne-aşezării societăţii româneşti. 

Există destule exemple de intelectuali care „s-au implicat“ nu doar prin ceea ce le este la îndemînă şi face parte din însuşi statutul lor – anume, prin exprimarea opiniilor în spaţiul public. Sînt unii care au intrat în politică, au condus instituţii (unde chiar au lăsat ceva în urmă), au avut (ori mai au) funcţii publice. Ce se spune despre ei? În general, că „s-au dus după ciolan“, că „n-au realizat nimic, doar şi-au făcut aranjamentele personale“ şi altele asemenea. De obicei, astfel de opinii sînt exprimate ferm şi fără argumente, pe baza „prezumţiei de impuritate“ despre care scria dl Andrei Pleşu în Dilema acum vreo 15 ani. 

Dacă intri în sistem, eşti „de-al lor“. Iar „de-al lor“ înseamnă, în opinia dominantă de la noi, corupt (sau coruptibil), cu interese meschine, pus pe afaceri dubioase etc. Astfel încît ideea că un intelectual acceptă o funcţie publică, îşi ia pe cap conducerea unei instituţii (fie aceasta un minister sau un muzeu) ori e de acord măcar să-şi valorifice competenţele în calitate de consilier al unui demnitar devine, în sine, o sursă de neîncredere pentru mulţi: aproape că respectivului i se retrage, spontan, calitatea de intelectual. Nu prea se practică, la noi, analiza argumentată a faptelor săvîrşite la conducerea instituţiei. Pe scurt, pe de o parte i se cere intelectualului să se implice, să „nu stea pe margine“ şi doar să comenteze ca o cumătră în faţa porţii. Dacă se implică, aceleaşi voci care îi reproşau pasivitatea clevetitoare exclamă: „L-am pierdut şi pe ăsta!“. E aici o dilemă din care nu putem ieşi atîta timp cît imaginea despre „a fi la putere“ sau măcar „a conduce vreo instituţie“ nu se schimbă. Comunismul ne-a lăsat senzaţia că puterea e urît mirositoare şi a pătrunde în încăperile ei înseamnă că eşti „omul regimului“, iar tranziţia ne-a pricopsit cu sentimentul că a ajunge la putere (sau măcar şef pe undeva) înseamnă intrarea definitivă şi irevocabilă într-o reţea de complicităţi mafiote. Peste toate, tronează vechiul sentiment românesc că oricine e „omul cuiva“ sau că „are pe cineva în spate“. 

Problema se complică şi mai mult dacă încercăm să răspundem la întrebarea din titlu: în definitiv, ce înţelegem prin „intelectuali“? Evident, nu este vorba despre cei care apăreau, în enumerarea lemnoasă a limbajului comunist („muncitori, ţărani, intelectuali şi alte categorii sociale“), drept fraţi ai proletariatului şi ai ţărănimii muncitoare. Nu este vorba nici despre sensul restrîns al cuvîntului, pe care îl găsim în dicţionare („Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.; persoană care aparţine intelectualităţii“, conform DEX). E vorba despre ceea ce, de cîtva timp încoace, se înţelege prin „intelectuali publici“. În SUA, „intelectuali“ sînt consideraţi, în esenţă, universitarii. Poeţii sau pictorii nu intră în această categorie, ei sînt „artişti“. În Europa continentală, criteriile sînt mai laxe: cel puţin de la Emile Zola şi celebrul său text J’accuse încoace, intelectualii implicaţi în viaţa publică vin dinspre lumea scrisului şi a artelor, dar şi din universităţi. La noi, aproape că nu există criterii, iar agitatul peisaj mass-media din tranziţie a stricat şi mai mult situaţiunea. Percepţia publică este că şi poeţii, şi artiştii de toate felurile, şi universitarii aparţin deopotrivă categoriei intelectualilor. Dar şi unii editorialişti care au căpătat o oarece notorietate şi care au dovedit în timp că pot vorbi suficient de convingător la TV despre tot felul de subiecte – de la politică externă la film, de la chestiunea atentatelor din 11 septembrie la creşterea TVA. În această accepţie, Cristian Tudor Popescu, de exemplu, e perceput de public nu doar ca jurnalist, dar şi ca intelectual. Mai nou, şi Mircea Badea tinde să pară la fel, mai ales că – printr-o interesantă confuzie – a avea succes şi audienţă atunci cînd vorbeşti despre orice tinde să devină, pentru o bună parte a publicului, un semn de competenţă, de „expertiză“. În chestiunea aceea sociologico-televizată numită „Zece pentru România“, Mircea Badea a fost la un moment dat pe locul 1 şi la „jurnalişti“, şi la „analişti politici“ (în SUA şi în alte ţări, „analişti politici“ se numesc cei care predau ştiinţe politice la universitate sau lucrează într-un institut de cercetări). Iar la categoria scriitori între primii 10 era un amestec de scriitori cu oameni care sînt „mai-mult-altceva-decît-scriitori“, dar aşa îi percepe publicul: ca „oameni ai scrisului“, deci intelectuali. Iar într-o recentă monitorizare a „celor mai mediatizaţi intelectuali“ (prin care o agenţie de PR încerca să-şi facă loc pe piaţă) clasamentul dezvăluia un perfect talmeş-balmeş de „criterii“. 

Cine ne sînt, aşadar, intelectualii? Vorba lui Roland Barthes despre „ce este literatura“ („ceea ce se învaţă la şcoală că este literatura“) poate fi adaptată şi aici: ceea ce i se pare publicului că ar fi intelectuali. Aşa să fie? Nicidecum. Despre asta, în numărul viitor.

Mai multe