Cinci momente din Pateric

23 aprilie 2014   SITUAȚIUNEA

Cîndva, Patericul, o culegere de „apoftegme“, adică de sentinţe, trăiri şi pilde duhovniceşti, datorate unor mari îndrumători spirituali din răsărit, era o lectură foarte răspîndită printre drept-credincioşi. Azi, cititorii acestui text s-au împuţinat. Dacă mă înşel, cu atît mai bine. Dacă nu, atunci profit de răgazul sărbătorii pascale pentru a încerca să recîştig atenţia celor încă aflaţi în căutarea unei bune aşezări interioare, pentru o carte plină de înţelepciune, mister şi umor. Iată cinci pasaje caracteristice, capabile, sper, să stîrnească interesul şi reflecţia oricărui cititor contemporan:

1. „Avva [Părintele] Sisoe l-a întrebat pe un frate: «Ce faci?» El a răspuns: «Îmi pierd timpul, părinte.» Bătrînul zice: «Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi cînd îmi pierd timpul.»“ (Sisoe, 54) În tensiunea ascetică a vieţii din pustie, e greu de închipuit cum arată pierderea timpului. Iar astăzi, cînd toţi sîntem „ocupaţi“ pînă la asfixie, „a pierde timpul“ e, aproape, o blasfemie. Dar e important ca pînă şi timpul pierdut să se convertească în cîştig spiritual. Să fie restituit lui Dumnezeu, adică Celui care a instituit timpul lumii. Nu se ştie ce cîştig providenţial stă ascuns în pierderea omenească a timpului. Nu se ştie ce poţi găsi în schimbul timpului pierdut. În însemnările tîrzii ale lui Constantin Noica, am găsit ceva asemănător: „Mulţumeşte şi zilei care nu ţi-a dat nimic.“  

2. „Cîţiva bătrîni s-au dus la avva Pimen şi l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe fraţi aţipind la liturghie, să-i scuturăm ca să-i ţinem treji?» El le zice: «Eu cînd văd un frate aţipind, îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc.»“ (Pimen, 92) Bunătatea inimii e deasupra oricărei nevoinţe. În dulceaţa odihnei nevinovate, sub protecţia unui frate iubitor, liturghia nu se pierde, ci se împlineşte. Şi cel care doarme, şi cel care-i ocroteşte somnul participă lin la acelaşi mister. Nu e loc pentru exigenţe de cazarmă, pentru disciplină formală, pentru mustrări pedante. Totul e ocupat de firea necomplicată a credinţei.  

3. „Mai spuneau despre dînsul că tîrziu, în nopţile de sîmbătă spre duminică, lăsa soarele în spatele lui şi întindea mîinile spre cer, în rugăciune, pînă cînd soarele strălucea în faţa lui. Atunci se aşeza.“ (Arsenie, 30) În această postură, avva Arsenie rezumă amplasamentul „arhetipal“ al credinciosului: răstignit între răsărit şi apus, cu faţa spre întuneric, aşteptînd ziua. Seara (şi toamna) constituie „fenomenul originar“ al credinţei. (De aceea, anul bisericesc începe toamna, către sfîrşitul anului calendaristic.) Primul gest e o imersiune în marea umbră a lumii şi în supraluminoasele tenebre dumnezeieşti. Stai şi aştepţi, rugîndu-te. Faci din faptul de a aştepta receptiv „aşezarea“ vieţii tale.

4. „A mai zis (Avva Theodotos): «Nu-l judeca pe curvar numai fiindcă tu te înfrînezi. Şi tu calci legea, doar altfel». Într-adevăr, Cel care a zis «Nu preacurvi!» a zis şi «Nu judeca pe alţii!»“ (Theodotos, 2) E tipică pentru Pateric această condamnare simultană a păcatului şi a judecării lui. Se regăseşte în nenumărate locuri, cu o consecvenţă semnificativă. Corelativul duhovnicesc al păcatului nu este sentinţa pedepsitoare, ci iertarea. Cel care îi judecă pe alţii se face vinovat de dispreţuirea semenilor, de excesul preţuirii de sine şi de uzurparea singurei judecăţi îndreptăţite, aceea a Creatorului. A judeca pe alţii e, în ultimă instanţă, a atenta la autoritatea şi la libertatea lui Dumnezeu.

5. Finalul de la Macarie Egipteanul, 39: „Un cuvînt rău îi face răi chiar şi pe cei buni, iar un cuvînt bun îi face buni chiar şi pe cei răi.“ Fără comentarii. 

A recitit pentru dumneavoastră

Andrei Pleşu

Mai multe