Cîinii și românii
Cum se mai întîmplă, reiau, în numărul de azi, un text care a mai apărut (acum vreo zece ani...). Reiau și explicația (scuza) pe care o ofer, de obicei, cititorului: „actualitatea” tinde, la noi, să nu devină niciodată inactuală. Seamănă, cum spunea filosoful, a „încremenire în proiect”. E motivul pentru care înclin, adesea, să propun o rubrică permanentă în gazeta noastră, care să reia, exasperat, textele care dovedesc mereu că „realitatea imediată” e la fel de veche ca istoria autohtonă. Deunăzi, am aflat cu toții, îngroziți, cum o tînără doamnă din București a murit sfîșiată de cîini. Pînă cînd se vor tot întîmpla asemenea tragedii? Pînă cînd trecutul va rămîne la noi mereu prezent, cu tot ce are el mai destrămător. Iată dovada:
În Curierul de Iaşi, nr. 129 din 26 noiembrie 1876, Mihai Eminescu publică un text intitulat „Ce se întîmplă din nesupravegherea cînilor". Textul sună astfel: „D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos“.
Textul lui Eminescu nu poate să nu ne lase visători. Care va să zică, acum 140 de ani, peisajul autohton pregătea deja viitorul. În ciuda diferenţelor (inevitabile ca şi cele dintre Iaşi şi Mihăileni), oraşul românesc contemporan păstrează încă atmosfera şi problematica vechilor oraşe. Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios, fără să „mînuim“ măsuri pripite împotriva lor. Carol I, proaspăt ajuns în noua (şi, pe atunci, modesta) lui reşedinţă bucureşteană, tot cîini a văzut înainte de toate (aruncînd o privire pe fereastră): cîini şi grupuri pitoreşti de dansatori şi dansatoare de etnie romă (numiţi, pe atunci, cu o incorectitudine politică încă inocentă, „ţigani“…). Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de cîini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: cînd, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de „cîini cu covrigi în coadă“. Cînd vrea să înfiereze dezordinea unei comunităţi, vorbeşte despre „sat fără cîini“. Cîinele are deci, preponderent, conotaţii pozitive: te trimite cu gîndul la prietenie, la fidelitate, la bunăstare şi la... Brigitte Bardot (protectoare planetară a speciei). Dumnezeu însuşi a avut, cîndva, nevoie de un ordin călugăresc care să-L reprezinte pe pămînt cu umilitatea şi rigoarea cîinilor: dominicanii, „cîinii Domnului“.
Lucrurile s-au mai schimbat, totuşi: modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adică transformarea satului fără cîini în oraş cu cîini. Şi chiar dacă excesul numeric al cîinilor creează, paradoxal, aceeaşi impresie de sat fără cîini, trebuie să admitem că vechea realitate e ridicată, acum, pe o treaptă superioară. Cîinii noştri sînt, de la 1 ianuarie 2007, cîini europeni. Au alte „imunităţi“ decît pe vremea lui Eminescu. În curînd, expresia „cîine rău“ va fi prohibită ca discriminatorie. „Viaţa de cîine“ va trebui să devină o viaţă demnă, decentă, cu drepturi ferme, ca ale tuturor vieţuitoarelor. Dar nicăieri ca în România, cîinii nu se vor bucura de atîtea libertăţi post-revoluţionare şi nu vor beneficia cu atîta aplomb de nobleţea unei milenare istorii: aici, la Dunăre, trăim, ab antiquo, în mitologia lupoaicei, de sînii căreia atîrnă, lacom, strămoşii noştri, Romulus şi Remus. După veacuri de domesticire şi decantare, lupoaica a coborît de pe steagul dacic şi de pe soclul latin şi a devenit „căţea comunitară“. Şi pentru că Romulus şi Remus au crescut, ea ţine acum, nu la sîn, ci în gură, cîte un subprefect, cîte un diplomat japonez, cîte o tînără care face jogging sau cîte un copil nevinovat. E, așadar, o cățea democratică şi multiculturală. Grivei, Zdreanţă şi Bubico ies, încet-încet, din lîncezeala idilică a culturii şi a mediului domestic, pentru a reprezenta „strada“ şi a intra, uninominal, în Parlament.
E noapte. Scriu, nu fără un mic palpit istoric, aceste rînduri şi, deodată, dinspre clădirea Guvernului (cu care mă mîndresc a fi vecin), aud lătrăturile viguroase ale cîinilor din cartier. Sînt cîinii mei. Ai noştri. În nici o capitală a Europei unite nu poţi face experienţa unei comuniuni atît de intime cu trecutul şi viitorul reunite. Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi eschatologic, al destinului naţional.