Cetăţenii noştri şi cetăţenii lor
Constat că la noi „actualitatea“ politică televizată e făcută, în continuare, pe colţul mesei, din subiecte – unul mai palpitant ca altul – precum: Blaga sau Udrea?; cum presupun diverşi lideri politici că ar trebui să fie Constituţia; cine mai trece de la PDL la PNL şi de ce; ce zic primarii şi preşedinţii despre capitalele viitoarelor regiuni; ce zice fostul actor Mircea Diaconu despre Schengen; etc. etc. Pe asemenea teme se cheltuieşte o mare energie – orală, scrisă şi audio-vizuală – şi, bineînţeles, tot ce se spune şi se face e „din grijă faţă de cetăţeni“. De ce se zbat atîta Elena Udrea şi Vasile Blaga pentru şefia unui partid care nu mai ştie nici cum îl cheamă?
Ca să le fie bine cetăţenilor mai încolo, cînd o să cîştige partidul alegerile. De ce trece cutare lider de la PDL la PNL? Pentru că PNL e la putere şi poate deschide băierile sacului cu fonduri din care să se înfrupte cetăţenii. De ce trag primarii şi şefii de judeţ de capitalele regiunilor încă nedesenate pe hartă? Ca să-i facă pe cetăţenii oraşelor cu pricina „capitalişti“ măcar aşa, un pic, pe regiune. De ce zice Mircea Diaconu că dacă nemţii nu ne primesc în Schengen, să facă bine francezii şi să-şi ia Carrefour-ul înapoi? Pentru că ştie precis că, într-un acces de demnitate naţională, cetăţenii vor fi gata să stea din nou la cozi la „Alimentara“, ca pe vremuri, în locul „umilinţei“ unui comerţ civilizat adus aici de nişte occidentali răi (nemţi, francezi – nu mai contează...) care nu vor să treacă cu vederea că avem probleme cu corupţia.
În oceanul de vorbe goale care îneacă societatea românească, tot timpul vine vorba despre „cetăţeni“ sau despre „cetăţeanul român“. Dar foarte rar se poate înţelege despre cine se vorbeşte de fapt. Majoritatea cetăţenilor români nu a votat la alegerile trecute, deci nu ştim ce opţiuni politice au 60% dintre noi. Sigur, se pot face analize sociologice ca să aflăm ce vor, dar e un fapt că majoritatea cetăţenilor nu s-a exprimat politic. Nu am observat la nici un politician de vîrf vreo preocupare pentru a lua în seamă această realitate. N-am remarcat ca glorioasele noastre partide să fi luat act că, de fapt, stau pe un soclu de nisip. Nu ştiu să fi încercat cineva din lumea politică să pună măcar chestiunea pe agendă: „fraţilor, avem cu toţii o problemă: ne votează tot mai puţini cetăţeni, încrederea în partide şi în Parlament scade, ce-i de făcut?“ Nu. Toţi se adresează „românilor“ şi „cetăţenilor“ aşa, în abstract, cu pieptul în faţă şi degetele încrucişate la spate. Pe de altă parte, cetăţenii reali zac în torpoare civică şi neîncredere. Nu se manifestă. Nu „ies în stradă“ pentru mai nimic, s-au dus vremurile mobilizării civice. Şi nici n-au învăţat încă să utilizeze instrumentele democraţiei (mai complicate, ce-i drept, decît ieşitul în stradă). De exemplu, legea le permite cetăţenilor să asiste la şedinţele Consiliilor Locale. Dar cîţi fac asta?
Cîţi vor să afle direct şi la momentul oportun ce decizii iau aleşii locali, cum hotărăsc schimbările din viaţa localităţii? La fel e şi cu legea accesului la informaţiile publice: cîţi oameni o mai folosesc? De obicei, reacţiile apar post-factum: dacă Primăria face vreo poznă sau dă banii pe prostii, se iţesc niscaiva bombăneli (eventual vreo „cauză“ pe Facebook). Tardive, pentru că faptul e consumat. Iar încrederea în instituţiile alese democratic – aşa cum arată un recent sondaj INSCOP publicat în Adevărul – este mai scăzută decît în instituţiile „ierarhice“: pe ultimele locuri sînt Consiliul Judeţean, Parlamentul European, Parlamentul României şi Preşedinţia. (Pe primele – Biserica, Armata, SRI şi Poliţia.) Sînt multe explicaţii privind această situaţie (relativ constantă de-a lungul tranziţiei): cetăţenii au cea mai scăzută încredere în instituţiile pe care le aleg ei înşişi. Aşadar, liderii politici care dau cu gura despre „cetăţeni“ ar trebui s-o lase mai uşor.
La anul vor fi alegeri prezidenţiale (care, fiind „la persoană“, s-ar putea să scoată mai multă lume din case), dar vor fi şi alegeri pentru Parlamentul European (unde prevăd o prezenţă foarte redusă la vot şi o campanie electorală mică şi plicticoasă). Ca să nu ne simţim singuri pe lume şi să n-avem impulsul de a relua tema „ca la noi, la nimeni“, am putea să privim spre UE şi alte ţări membre. Conform ultimului Eurobarometru, a scăzut foarte mult încrederea în Uniunea Europeană, mai ales în ţările afectate masiv de criză – Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Irlanda –, dar şi în altele, care sînt „creditoarele“ celor dintîi: Olanda, Germania, Austria, Finlanda. José Ignacio Torreblanca – profesor de ştiinţe politice şi blogger – observă, în El Pais, că „neîncrederea nu vizează doar UE, ci şi anumite ţări şi cetăţeni. În situaţia actuală, toţi par să piardă şi nimeni nu cîştigă.“ De unde rezultă o criză de legitimitate a Uniunii, conchide editorialistul spaniol. Dar şi – mai ales, aş spune – o criză a democraţiilor europene, căci nu se poate democraţie fără încredere, nu? Dacă privim lucrurile foarte de sus, observăm că în multe ţări europene creşte cota populismului şi a partidelor (mai mici sau mai mari) care îl propagă. Italia e, acum, în situaţia de dezastru politic şi ameninţare pentru stabilitatea UE din cauza amestecăturii ieşite din alegeri.
Preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, şi-a anulat întîlnirea pe care urma să o aibă cu liderul social-democraţilor germani, Peer Steinbrueck, pentru că acesta declarase că „italienii au votat doi clovni“ (referindu-se la Beppe Grillo şi Silvio Berlusconi). „Respectaţi-ne“, a zis bătrînul fost comunist Napolitano. Sigur, în politică nu se face să vorbeşti aşa despre cetăţenii altui stat, dar Steinbrueck avea, în esenţă, dreptate. Ce ne facem, aşadar, cu cetăţenii? La altă scară, problema încrederii se pune şi în UE, şi „la noi“. Şi aş spune că şi soluţiile se aseamănă, în esenţă: politicienii – şi ai noştri, şi ai lor – vor tot mai mult să obţină doar votul cetăţenilor. Nu şi încrederea. E adevărat, cetăţenii „lor“ sînt mai experimentaţi democratic şi se implică mai mult. Ai „noştri“ mai au de învăţat, deocamdată sînt mai uşor de păcălit.