Cetăţenie multiplă

De la 1 ianuarie, Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze. Printre altele, cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“. Guvernul olandez propune o lege care să limiteze posibilitatea dublei cetăţenii printre imigranţi (bazîndu-se şi pe curentul dominant în opinia publică: un sondaj de anul trecut arăta că 60% dintre olandezi consideră că dubla cetăţenie nu e de dorit). Parlamentul german a respins un proiect de lege care le-ar fi permis cetăţenilor germani născuţi din părinţi străini să-şi păstreze naţionalitatea părinţilor ajunşi la vîrsta adultă.

Am preluat aceste exemple din două articole apărute recent în The Economist („In praise of a second (or third) passport“ şi „Dutchmen grounded“, 7 ianuarie 2012). Putem adăuga altele, de pe la noi. Statul român le acordă cetăţenie moldovenilor de peste Prut (stîrnind nemulţumiri în UE). Statul ungar le acordă cetăţenie maghiarilor de pretutindeni (stîrnind nemulţumirea statului român), iar noua Constituţie din Ungaria consfinţeşte maghiaritatea all over the world. Într-un fel sau altul, toate aceste situaţii sînt fondate pe vechile principii privitoare la cetăţenie – în primul rînd pe etnie şi pe naţiune. Dar – scrie The Economist – „vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează acum în afara ţărilor în care s-au născut – dar doresc în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo“. În loc să facă din paşaport „un fetiş“, statele ar trebui mai degrabă să permită dubla sau multipla cetăţenie şi să folosească rezidenţa (în special rezidenţa fiscală) drept „criteriu principal pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ“. Şi, evident, să permită dreptul la vot al celor care trăiesc şi îşi plătesc impozitele într-un anumit loc chiar dacă nu au cetăţenia ţării respective – aşa cum face Uniunea Europeană, dar numai pentru alegerile locale.

În foarte multe state, obţinerea cetăţeniei presupune un ritual „de iniţiere“ şi un ceremonial care constă în verificarea cunoştinţelor (de limbă, de istorie, de geografie, de reguli constituţionale) şi depunerea unui jurămînt de fidelitate faţă de noua patrie. După aceea, noul cetăţean îşi intră pe deplin în drepturi şi obligaţii. Ceea ce însă nu garantează nimic pînă la capăt. Nici măcar respectarea jurămîntului şi loialitatea faţă de noua patrie: The Economist observă, pe bună dreptate, că „cei mai mari trădători din istorie“ au fost cetăţeni get-beget ai ţării pe care au trădat-o, născuţi şi crescuţi acolo... Statele însă menţin aceste proceduri şi, mai ales, sînt reticente faţă de noii veniţi. În timp ce se străduieşte de atîta amar de vreme să construiască o „Europă a cetăţenilor“, Uniunea Europeană nu are încă politici clare, la nivel comunitar, în privinţa (i)migranţilor, ci le lasă pe seama statelor membre. Iar acestea reacţionează diferit, ţinînd seama mai mult de curentele emoţionale din opinia publică sau de ideologiile politice pe care unele partide le ambalează tot emoţional. Degeaba vin economiştii şi statisticienii cu argumente raţionale şi spun că, dacă mîine ar „dispărea“ toţi extra-comunitarii din ţările europene, acestea s-ar trezi în faţa unor dificultăţi economice enorme, locurile de muncă „luate de străini“ ar rămîne în bună parte neocupate, iar unele servicii publice n-ar mai funcţiona. Piaţa emoţiilor e mai puternică. Simbolistica naţională şi sentimentul apartenenţei la comunitate – la fel. Deocamdată, confruntate cu o realitate care se schimbă foarte rapid – creşterea fenomenului migrator, libera circulaţie a persoanelor –, multe state europene recurg la soluţiile pe care le au la îndemînă: închiderea în nişte cadre vechi, care par sigure. Numai că – politic şi financiar – nu e o soluţie de viitor. Graniţele între „înăuntru“ şi „afară“ se redefinesc, tot mai mulţi oameni (mai ales cei foarte calificaţi) aleg să muncească şi să trăiască în alte ţări decît cele în care s-au născut. Mulţi politicieni sînt tentaţi să-i privească doar ca potenţiali votanţi, aşa că le acordă drept de vot indiferent unde trăiesc, pe baza sacrosanctului paşaport. România, de pildă, aşa procedează de multă vreme; iar recenta iniţiativă legislativă de a le acorda românilor din afară posibilitatea de a vota şi pe cale electronică s-a blocat în teama fraudării alegerilor, deşi ar fi fost mult mai interesantă o dezbatere despre măsura în care acei români mai sînt „ai noştri“ în restul timpului, adică între chemările la urne.

Pe de altă parte însă, soluţia cu rezidenţa fiscală propusă de The Economist e practică, dar sună un pic cinic, dacă o privim din perspectiva identităţilor. Oamenii îşi revendică, aşa cum chiar The Economist spune, mai multe identităţi. Dar pe ce bază – totuşi – se vor construi aceste identităţi? Pe „comuniunea de taxe“? Pe faptul că eu şi vecinul meu împărtăşim acelaşi tip de formular fiscal? Cum se vor crea solidarităţile de grup şi comunităţile? Ca pe reţelele de socializare? E greu să dai click-uri în viaţa reală... Cu alte cuvinte, dacă mă mut în Toscana şi devin cetăţean italian, mă integrez mai bine pentru că plătesc impozite statului italian sau pentru că îmi plac colinele toscane şi mă înţeleg bine cu vecinii? Greu de spus. În UE, o soluţie ar fi crearea unei adevărate cetăţenii europene. Pentru că – legile europene îmi permit deja acest lucru – după cîţiva ani pot să mă mut, bunăoară, din Toscana la Coimbra şi să mă simt, brusc, portughez. Şi ce fac? Cer altă cetăţenie, trec prin alt ritual de iniţiere? Nu. E mai ieftin şi mai simplu să mă simt cetăţean european şi „multiplu“. Numai că, pentru fundamentarea cetăţeniei europene, mai e de lucru vreo sută de ani. Cu condiţia să treacă şi criza asta...