Cercurile concentrice ale vinovăției
Descoperirile sinistre din cîteva azile de bătrîni din jurul Bucureștiului (vîrstnici umiliți, bătuți, lăsați murdari, flămînzi și chiar unii dintre ei puși la munci) arată – pentru a nu știu cîta oară – că dezumanizarea omului este, pe de o parte, simetrică, pe de alta invazivă și molipsitoare.
Simetrică: pe măsură ce victimei i se neagă calitățile omenești prin rele tratamente, umilință sau chiar tortură, agresorul devine și el tot mai lipsit de calități omenești și, la limită, se transformă într-un monstru. Dacă întîi nu mai vrea – doar în anumite cazuri – să facă distincția dintre bine și rău, mai apoi generalizează și, treptat, în urma procesului nici nu mai e în stare să facă distincția în cauză, chiar de ar vrea. Capătă un fel de seninătate obtuză de paznic de lagăr și torționar, care pretinde că și-a făcut numai datoria, sau – cel mult – că nu avea de ales, deoarece oricum altul i-ar fi luat locul. Observăm și acum că îngrijitorii din acele azile, după ce au fost descoperiți și chiar arestați unii dintre ei, nu par să aibă tresăriri morale ori regrete. Pretind la unison, în pofida dovezilor covîrșitoare, că sînt nevinovați. Și probabil că, în ochii lor, chiar așa și sînt, nu fiindcă n-ar fi comis anumite crime, ci fiindcă nu consideră că acele fapte sînt crime.
Între timp, însă, dezumanizarea a infectat și o zonă adiacentă, aceea a complicilor: inspectori care au închis ochii contra mită, colegi de serviciu care, deși ei personal n-au comis abuzuri, nici nu le-au denunțat pe cele despre care știau că se petreceau în proximitatea lor. Nu le-au denunțat fie din teamă că vor fi supuși unor represalii, fie din comoditate, fie convinși că oricum nu se vor lua nici un fel de măsuri (ceea ce de multe ori, din păcate, e adevărat, dar nu e o justificare). Acești oameni se simt în ordine, deoarece își spun că, pe de o parte, ei personal n-au făcut nimic rău, pe de alta, că „așa-i mersul lucrurilor”, „ăsta-i sistemul” etc. și astfel, fără să se opună activ răului, devin agenții lui de propagare.
Urmează cercul al treilea al dezumanizării: politicienii de la nivel local și național. Simpla lor grijă din zilele acestea de a arunca de la sine răspunderea – orice răspundere –, neasumînd nici măcar o relativă neglijență e începutul infectării. Dar urmează și o altă abordare: politicienii acuză pe toată lumea și în special pe adversarii politici de conspirație, de manipulare mediatică, de tentativă din partea adversarilor politici de a anihila cariere de succes etc. Aproape simultan vine răstirea la presă – care pune întrebări –, considerată complice în „conspirație”. Acești politicieni (fie că sînt aleși, fie numiți) sînt incapabili să admită că răspunderea lor trebuie să fie proporțională cu privilegiile de care dispun și că ea nu se calculează birocratic prin bifarea unor competențe limitate. Asta în cel mai bun caz, cînd nu sînt complicități directe, „de clan” – așa cum se pare că ar exista în cazul de față. Apoi vine și rîndul colegilor de partid și al partidului în general, care decid cum să-i trateze pe politicienii cu „pete”. Dacă lucrurile au mers prea departe și „imaginea” acestora pare alterată iremediabil, îi sacrifică liniștiți pe altarul binelui de partid, dar n-o fac atîta timp cît imaginea mai poate fi salvată. Un bilet de acces pentru infectarea cu dezumanizare: interesul de partid.
Și așa dezumanizarea se propagă în cercuri tot mai largi, infectînd oameni tot mai depărtați strict material de focarul infecției, dar care, prin neglijență, ignorare voită, interes de clan și de partid, se infectează la rîndul lor. Desigur, ei pot să-și clameze zgomotos nevinovăția, ba chiar să facă paradă de sentimente și virtuți creștine, dar neasumarea publică a fie și unei minime părți de culpă, urmată eventual de demisii, arată gradul avansat de insensibilizare maladivă la ignominie.
La urmă e inevitabil ca noi toți să devenim, într-o anumită măsură, infectați cu morbul insensibilității etice, dacă reacționăm numai punctual, inflamat pe moment, dar fără continuitate, dacă-i vom alege la un moment dat pe aceiași oameni ca să ne conducă, dacă continuăm să credem în eterne conspirații, dacă continuăm să ne scandalizăm numai pe fotoliul din fața televizorului și, mai ales, dacă continuăm să ne consolăm, spunînd tuturor și, mai ales, nouă înșine că „la noi ca la nimeni”, ori că „ăsta-i sistemul”. E adevărat, sînt o răspundere și o vină difuze, a căror asumare rămîne voluntară. Ca prim pas, poate, ar trebui măcar să ne fie rușine că sîntem contemporani și conaționali cu autorii faptelor și complicii lor direcți. Și ar trebui să ne fie rușine și de lipsa lor de rușine.