Cele șapte zile ale miracolului

Cînd ți s-a întîmplat miracolul, în prima zi nu ți-ai crezut ochilor. „Poate o fi ceva cu ochelarii mei.” Îi ștergi de zor. Degeaba. „Cred că mi-au crescut dioptriile și nu-mi mai sînt buni”, zici. Nu, n-au crescut dioptriile. În toate celelalte cazuri, uite că ochelarii văd perfect. Poți citi chiar și contractele alea, cu litere mici, de la utilități. Să nu mai fie buni cînd e vorba de văzut miracole? Ba sînt buni. „E o iluzie de vreun fel, care o să dispară pînă mîine”, ai spus totuși și te-ai dus la culcare, așteptîndu-te să nu fie decît un miracol de o zi.

Dar în ziua a doua, te trezești dis-de-dimineață la căpătîi tot cu miracolul pe care l-ai visat și noaptea. Are o înfățișare extrem de agreabilă, trebuie să recunoști. Dar te ții tare. Nu te resemnezi: „Ești împotriva regulilor”, îi spui. „Dispari.” Nu dispare. „Ești absurd.” Te ignoră. „Atunci, măcar așteaptă să-mi beau în liniște cafeaua, și apoi să încercăm să fim rezonabili”, încerci să-l domesticești. Nu-i rezonabil. Îl denunți: „Tu nu exiști”. Ba există. Stă la cafea, ba rămîne și peste zi și nici la cină nu pleacă. E nu doar existent, ci și căpos miracolul ăsta.

În ziua a treia, constatînd că n-are de gînd să plece cu una, cu două, îi faci o primă concesie tactică: „Bine, să admitem că exiști. Dar e valabil pentru alții. Du-te la ei. Însă ce-ți veni să mă vizitezi pe mine și pe Celălalt? E o scăpare. De acord, ne-ai făcut o mică vizită protocolară, acum e cazul să te retragi discret. Știi bine că nu te-am invitat. S-ar cuveni să fim politicoși. Recunosc, mi-e greu, imposibil chiar să mă supăr pe tine. Dar asta nu înseamnă că e frumos să abuzezi de ospitalitatea noastră.” Zadarnică elocvență. Tu vorbești, tu auzi. Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.

În ziua a patra începi înfrigurat să cauți explicații. Totuși, mai ai unele pretenții teoretice și filozofice. Iei o carte, frunzărești o alta, și cauți precedente. Te uiți în fugă și pe Google, așa, pentru orice eventualitate. Nu te lămurești decît că, din cînd în cînd, se întîmplă miracole pe lume. Dar de ce, în ce fel, pentru ce ați fost tocmai voi desemnați, mister. Sigur, dacă ar fi limpede, n-ar mai fi miracole! Mersi de așa explicație! Oare v-a tras cineva la sorți? Oare v-au surîs zeii? „Acum am devenit și superstițios!”, te superi și te plîngi Celuilalt. În zadar.

În ziua a cincea te încearcă teama. „E prea frumos ca să dureze! Zeii ba surîd, ba sînt geloși, fericirea omului e drămuită cu țîrîita. Va urma sigur un necaz.” Ca să scapi de îngrijorare, promiți să fii înțelept, îți propui să aștepți prudent pe banca de rezerve; între timp, lauzi cumpătarea, justa măsură, dieta, asceza, siguranța, rezerva, prietenia sobră. Aș! N-ajută la nimic. Miracolul îți dă cu tifla: lucrează torențial, excesiv, irepresibil, delirant, descreierat, concupiscent, sexy. Ori n-are nici un dumnezeu, ori e el dumnezeu.

În ziua a șasea mai încerci o ultimă rezistență – îți închipui, un moment, serioasă. Îi explici miracolului: „Dacă eram tînăr, da, sigur, ar fi fost OK. Altfel stăteau lucrurile acum cinci, zece ori douăzeci de ani... Dar, acum, vezi tu, am îmbătrînit, din păcate...” „Ce tot spui?“, intervine Celălalt. „Uită-te mai bine.” Te uiți în oglinda Celuilalt. O, miracol! Ai întinerit.

Și vine și ziua a șaptea: ai cedat de tot. Ce ai mai putea replica? Ce ai mai putea obiecta? Capitulare completă și necondiționată. Explicațiile sînt de prisos. Reținerile – inutile. Începe dansul: Tu, Celălalt și miracolul vostru –  Unul și Totul.