Ce știi să faci?

Articolul de mai jos a apărut în 2004 și a fost reluat și în 2016. L-aș publica zilnic, disperat de eterna lui actualitate. Săptămîna viitoare, voi propune, pe aceeași temă, încă un text, apărut în 2017. M-am gîndit că, citite laolaltă, aceste texte pot servi drept introducere la o  nouă rubrică a Dilemei vechi, care să readucă în atenția publică portretele unor politicieni mai mult sau mai puțin uitați sau cunoscuți superficial, în ciuda onorabilității și competenței lor. Unii dintre ei, activi chiar și după 1989. În acord cu conducerea revistei noastre, vom încerca, astfel – fără să ne facem mari iluzii – recuperarea unei galerii de posibile modele pentru cei care se ocupă astăzi de trebile țării. Ce-o fi o fi!

„Ciocoiul nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, nu iubeşte şi nu poate practica nici o profesiune – spune Constantin Rădulescu-Motru, într-un text din 1908. „Încarnare a dorinţei de putere“, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri“, incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemînări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos. N-are idealuri, n-are convingeri, are doar scopuri conjuncturale şi abilităţi.

După mai mult de două sute de ani, observaţia lui Rădulescu-Motru se dovedeşte încă funcţională. Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată. Boala nu este, totuşi, strict autohtonă, deşi culoarea locală rămîne inconfundabilă. În toată lumea, politicianul „profesionist“, politicianul de carieră, tinde să sacrifice profilul primei sale formaţii, pentru a se dedica unui tip de activitate cu reguli vagi şi dexterităţi arbitrare. A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic, în afară de politică. Luaţi din scurt, puţini dintre reprezentanţii elitei noastre conducătoare ar şti să răspundă prompt şi cinstit la întrebarea „Ce-ai face dacă ai ieşi din politică?“ şi, în definitiv, „Ce ştii să faci?“ în afara coregrafiei electorale curente. Politicianul e, de regulă, un profesor care s-a lăsat de profesorat, un medic care s-a lăsat de medicină, un cizmar care s-a lăsat de cizmărie. Asta în varianta bună. De multe ori, e un cizmar prost, un medic îndrăgostit mai curînd de funcţie decît de meserie, un profesor fără vocaţie. A nu (mai) avea o ocupaţie, un meşteşug, un domeniu de activitate bine circumscris – iată preţul pe care omul politic trebuie să fie dispus să-l plătească, de dragul accesului la putere. Consecinţele sînt numeroase şi, din punctul meu de vedere, grave. Voi enumera cîteva, dintre cele mai evidente.

Mai întîi, cel care a încetat să mai aibă o competenţă activă, într-un spaţiu profesional dat, ajunge să ştie din ce în ce mai puţine despre noţiunea însăşi de competenţă. Cine nu ştie să facă mai nimic e tot mai puţin atent la ce ştiu să facă alţii: cu alte cuvinte, n-are criterii să judece profesionalismul celorlalţi şi cu atît mai puţin să-l respecte. În mintea unui asemenea exemplar, succesul încetează să mai fie cuplat la ideea de înzestrare, de efort aplicat şi pricepere tehnică. Ceea ce contează e manageriatul „deştept“ al relaţiilor, descurcăreala „superioară“, „flerul“ combinatoriu. Restul sînt naivităţi vetuste, fandoseli. Omul fără meserie nu va fi niciodată înclinat să grădinărească buna evoluţie a meseriilor, asanarea mediului social şi juridic în care ele pot prospera.

Insul care nu ştie să facă nimic determinat (chiar dacă poate mima îndemînări circumstanţiale sau foste îndemînări) e erodat, inevitabil, de o criză acută a propriei responsabilităţi. Simţul răspunderii nu se poate forma în vid. Răspunzi pentru lucrul care a ieşit „din mîna ta“, pentru o ispravă sau un produs în care ţi-ai angajat aptitudinile, experienţa şi onoarea. Numai un bun meseriaş îşi poate asuma răspunderea mărfii pe care o livrează şi numai el poate trage la răspundere un meseriaş prost. Diminuarea responsabilităţii conduce, fatalmente, la o surpare a autorităţii. Incompetentul nu se poate impune nimănui, decît prin fraudă şi pe durate scurte.

Cine ajunge la poziţii înalte după alte criterii decît cele ale unei profesiuni bine stăpînite are de făcut faţă tuturor dezavantajelor imposturii. În loc ca puterea să se legitimeze prin competenţă, ea nu se legitimează decît prin propriul ei exerciţiu, arogant şi suficient. Mai mult: puterea sfîrşeşte prin a legitima incompetenţa. De vreme ce nu trebuie să ştii nimic specific pentru a ajunge sus, înseamnă că faptul de a şti ceva anume e mai curînd o piedică, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nici o meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă. („Ciocoii“ – spune şi Rădulescu-Motru – „sînt paraziţii decrepitudinii noastre politice“, şi sporesc, pernicios, „arbitrarul puterii“.)

În sfîrşit, omul fără meserie e condamnat la o foarte impură motivaţie a acţiunii politice. El se ţine cu dinţii de fotolii şi demnităţi, pentru că n-are la ce se întoarce. Întrucît altceva nu (mai) ştie, e musai să rămînă în front pînă la moarte. Iubit sau nu, eficient sau nu, util sau dăunător, el se va strădui din răsputeri să se agaţe de scena publică împotriva tuturor evidenţelor. Ce altceva să facă? Degeaba obţine la alegeri procentaje stingheritoare, degeaba nu-şi găseşte locul în nici o gaşcă, degeaba îi întorc spatele şi foşti aliaţi, şi foşti adversari. Omul va gravita impenitent în jurul puterii, cu singura energie şi justificare pe care o mai pot da inerţia, încăpăţînarea şi o falsă imagine despre sine. Cînd nu ştii să faci nimic, nu-ţi rămîne decît să-ţi confecţionezi un destin politic. Cu atît mai rău pentru alegători.