Ce se (mai) poate face?
Reiau, mai jos, un articol mai vechi, în care reușeam, încă, să păstrez un oarecare calm analitic. Între timp, mi l-am cam pierdut. De curînd, mi-am permis o ohtătură publică, poate cam abruptă: „M-am săturat de derbedei și de țoape!“ Ar fi trebuit să adaug: „Și de proști!“ Nu pentru că vreau să mă dau eu deștept, ci pentru că în mormanul de analize în care ne înecăm zilnic, vorbim de „corupție“, de „ilegalități“, de „incompetență“, dar uităm unul din ingredientele inconturnabile ale „elitelor“ noastre politice: prostia. „Noaptea ca hoții!“ – s-a spus. Trebuie adăugat: „Ziua ca proștii!“ Căci și propriile interese și strategii sînt slujite neinteligent, contraproductiv, perdant. Dar despre asta cu alt prilej.
Cînd am ajuns în biroul meu de la Ministerul de Externe (decembrie 1997), unul dintre diplomații de carieră ai instituției mi-a făcut o vizită de curtoazie și s-a recomandat, zîmbind, ca fiind un reprezentant al „părții perene a ministerului“. Mesajul era destul de limpede: „Dumneata, ca ministru, vii și pleci. Dar noi, noi ăștia care lucrăm aici de mulți ani (chiar de dinainte de 1989), rămînem. Așa că nu-ți face iluzii: ministerul sîntem noi, nu dumneata!“ Omul avea dreptate. Și aceeași situație era – și este – valabilă și pentru alte ministere.
Pe de o parte, admit că orice instituție majoră are nevoie de continuitate, iar continuitatea nu poate fi dată de vînzoleala politică de la vîrf. E nevoie de înalți funcționari competenți, care să asigure buna funcționare a lucrurilor, dincolo de schimbările, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin arbitrare, ale șefilor. Pe de altă parte, comunitatea „perenă“ a fiecărei instituții nu e nici ea o armată de îngeri. Și înăuntrul ei există discrete partizanate politice și statornice obediențe de „gașcă“, inerții birocratice, rezistență la orice schimbare (reacție simetrică la schimbările pripite și confuze de pe scena politică), solidaritate de „corp“ etc. Toate la un loc sînt mai „tari“, atîrnă mai greu decît subordonarea (pasageră) față de un ministru sau altul. Și, de multe ori, ministrul se vede blocat, dacă nu direct sabotat de aparatul cu care trebuie să lucreze pentru a-și îndeplini programul.
O altă sursă de ineficiență sînt unele legi și regulamente. În genere, cînd ministrul ajunge în post, ele sînt gata făcute. De alții, care au avut propriile lor proiecte, inițiative, interese. Am ecouri, de regulă indirecte, din partea unor ministere care își justifică incapacitatea administrativă sau politică, invocînd o legislație inadecvată, de natură să diminueze radical competențele manageriale ale conducătorilor lor. Lucrurile se întîmplă cam așa: noul ministru e, încă din primele zile, îngropat în dosare. N-a avut încă timp să se dezmeticească și nu are încă nici suficientă experiență de resort ca să se orienteze prompt în hățișul de acte care i se pun, nu fără oarecare perfidie, pe birou. Dacă totuși, fie și la o privire rapidă, îi sar în ochi cîteva aberații și propune remedierea lor imediată, „experții“ din partea „perenă“ se grăbesc să-i atragă atenția că propunerea lui nu e fezabilă. Cutare articol de lege, cutare ordonanță de urgență de anul trecut se opun…
Mi-au ajuns la ureche și lucruri mai grave. S-ar părea că o anumită rețea de corupție, „cumetrie“, organizare subterană, derapaj instituțional „bine temperat“ constituie laolaltă o altă Românie decît cea aflată la vedere. Această rețea e de nedesfăcut. Îți trebuie curaj, susținere politică masivă și timp. Dacă înăuntrul unui anumit eșafodaj instituțional constați nereguli funcționale ample, o sistematică și îndelung exersată contraselecție a cadrelor, o indisolubilă încrengătură de nepotism, infracționalitate, mită și șantaj, e foarte greu să treci, peste noapte, la măsuri drastice. Nu poți suspenda, pe termen indefinit, în vederea unei decente recalibrări, parcele întregi ale administrației publice și ale serviciilor publice în general. Ai nevoie de ani pentru a regla situația. Pînă atunci, te mulțumești cu pași mici, cu insesizabile corecturi de detaliu, fără mari efecte pragmatice. S-ar zice că legile noastre sînt gîndite, adesea, pentru a favoriza impostura, intruziunile arbitrare în viața instituțiilor, bunul plac. Asta e! Ce e de făcut? Iată cîteva sugestii:
● Cînd ți se propune o demnitate publică, pune-te mai întîi la punct cu mecanismele ei. Citește legile care te vor „conduce“, informează-te și fii gata să condiționezi acceptarea funcției prin modificări legislative și procedurale potrivite cu ceea ce vrei. Nu se poate? Refuzi. Ideea că întîi te angajezi și faci pe urmă schimbările necesare s-a dovedit utopică (mai ales cînd n-ai garanția unui mandat întreg).
● Cînd constați că ești împiedicat să-ți îndeplinești programul, să-ți „implementezi“ opțiunile și că, de fapt, ești invitat să faci un simplu „act de prezență“, o simplă coreografie de „reprezentare“, pleacă! Nu fi vanitos! Te asigur – din proprie experiență – că a părăsi o „demnitate“ în clipa în care constați că nu o poți onora cum se cuvine e un gest eliberator, născător de euforie, în mult mai mare măsură decît episodul „înscăunării“.
● Înainte să pleci, spune tot! Nu pentru a te justifica, ci pentru a face transparentă malformația instituțională pe care ai trăit-o. Explică societății și celor care te vor urma în funcție cum arată, în realitate, țărișoara. La ce ne putem aștepta și ce-ar trebui să încercăm să facem pentru a schimba ceva în bine.
Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilțul ministerial și să te plîngi. Și să dai vina pe alții: pe predecesori, pe președinte, pe Justiție, pe „dușmani“, pe popor, pe soartă, pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poți fi, în același timp, și șef, și victimă…