Ce o să te faci tu cînd vei fi mare?

Acum vreo lună a început să curgă o țeavă. Cunoașteți, presupun, situația: nimic grav, dar trebuie să oprești rapid apa, căci altfel inunzi vecinul sau propria casă. Ca să repari acest „fleac“, ai nevoie însă de un instalator, adică de un muncitor calificat pe țevi și robinete care curg. Și aici începe problema, căci așa ceva e greu de găsit în zilele noastre! Am apelat la primul instalator de care am aflat prin vecini, căci nu puteam să stăm așa, cu apa oprită. A venit, s-a uitat, a zis că repară tot, a plecat să cumpere nu știu ce și a venit a doua zi. A meșterit vreo jumătate de oră, apoi a zis: Gata, e ca nouă! A doua zi, țeava a început să curgă din nou. În timp ce-l înjuram pe instalatorul nostru de-a lungul și de-a latul casei, mă gîndeam că dacă pe ăsta l-ar fi întrebat cineva, cînd era mic, „Dorele, tu ce vrei să te faci cînd vei fi mare?“, ar fi răspuns fără să ezite: „Eu cînd o să fiu mare vreau să mă fac Dorel!“ Și Dorel s-a făcut, ca-n reclame.

Am căutat deci cu mai multă grijă, vreo săptămînă, și, în cele din urmă, un prieten ne-a făcut legătura cu un coleg de-al lui care știa un instalator de nădejde. L-am sunat imediat și ne-a făcut o programare peste patru zile, cînd avea cîteva ore libere. A venit la ora anunțată, coborînd dintr-un VW cochet, și-a luat trusa de scule și s-a apucat de lucru. După vreo două ore a terminat, ne-a explicat ce se întîmplase și a făcut proba de față cu noi. Ne-a spus apoi cît ne costă (o sumă frumușică…) și ne-a lăsat cartea sa de vizită în caz că vom mai avea vreodată neplăceri. Dar n-am mai avut! Se pare că nimerisem unul dintre cei zece muncitori calificați din București…

Seara, după un duș îndelung așteptat, am luat cartea de vizită și m-am tot uitat la ea. Am făcut niște socoteli în cap și am realizat că, dacă acesta este ritmul de muncă al instalatorului nostru, înseamnă că el cîștigă mai mult decît mine. În orice caz, mașina lui, chiar la mîna a doua, sigur a costat mai mult decît mașina mea cea nouă. Nu-i rău să fii instalator!… – mi-am zis eu, dus pe gînduri. Dar ați auzit dumneavoastră pe cineva care să vrea să se facă instalator?

De aici începe altă poveste. Oare de ce toată lumea e convinsă că e atît de rău să te faci instalator, cînd, de fapt, se poate cîștiga atît de bine? Mai direct spus: oare de ce a ajuns de rușine pentru tot neamul dacă cineva din acel neam vrea să se facă muncitor? Adică, așa cum ar spune cu falsă condescendență toți vecinii, n-a fost în stare de altceva?

Această poveste începe încă de pe băncile școlii – ba, pentru unii, chiar înainte de a se naște copilul: al meu o să facă facultate și o să ajungă departe – își propune orice părinte responsabil. Pentru asta, trebuie să fie însă tot timpul primul. Și urmează premiul întîi la grădiniță, la școala primară, ședință cu dirigintele cînd copilul a luat un 8 la mate etc. și apoi, evident, facultate – de dorit în străinătate. Și totuși, de ce trebuie neapărat să facă o facultate și mai ales să fie tot timpul premiantul clasei?

Am fost de curînd, pentru cîteva zile, în Germania și am stat la niște prieteni. Aveau un băiat teribil de deștept și serios și o fată isteață foc, dar care nu dădea doi bani pe școală. Am lăsat, jenat, privirea în jos cînd a venit vorba despre asta, dar, spre surprinderea mea, părinții nu erau cîtuși de puțin afectați de acest fapt. Tatăl, cunoscător al României, a surprins nedumerirea mea: Nu e ca la voi, nu sîntem ahtiați să avem copii premianți, important e ce faci în viață – mi-a explicat el zîmbind. Mai mult – a continuat el –, este o mîndrie să fii un bun meseriaș.

Desigur, România nu-i Germania, dar asta e o înțelepciune de genul „nici iarna nu-i ca vara“, adică nu ne ajută cu nimic să înțelegem ce se întîmplă. De aici, iată, începe încă o poveste.

Problema nu e că avem prea mulți absolvenți de facultate sau prea mulți doctori, e o prostie, căci nivelul de educație terțiară încă este cu peste zece procente sub media europeană – deci mai avem încă mult de recuperat. Putem vorbi eventual, de o repartizare nerealistă a studenților pe domenii, România avînd în 2015 cel mai mare procent de studenți în științe sociale și drept (49%), dar cel mai mic în știință, matematică și informatică (5,2%) din UE. Problema este deci că avem prea puțini muncitori calificați.

De ce? Pentru că „nu se mai cere“, a explicat Ecaterina Andronescu în 2009, cînd a închis învățămîntul profesional, pe care tot Ministerul Educației a fost nevoit să-l reintroducă în 2012 la presiunea angajatorilor. Doar că, din 1990 și pînă în 2012, dacă numărul liceelor teoretice a crescut de la 11.609 la 76.107, cel al colegiilor tehnice a scăzut de la 138.367 la 68.763, iar cel al școlilor profesionale de la 113.967 la 4.116. Iar numărul elevilor înscriși a scăzut de peste zece ori. Desigur, nu mai era nevoie de muncitori calificați pentru combinatele industriale ale economiei centralizate, dar au apărut, în schimb, platformele industriale ale capitalismului. Chiar nu s-a așteptat nimeni la asta? Deci altă prostie. De-abia după 2014, statul a început să realizeze că e nevoie și de muncitori calificați și a inițiat „învățămîntul dual“, în parteneriat cu angajatorii (apropo, în Germania, această practică este obligatorie în majoritatea liceelor). Nu se mai cer meseriași? Succesul Școlii profesionale germane Kronstadt din Brașov, de pildă, dovedește exact contrariul!

Dar să lăsăm statul deoparte, căci știm de ceva vreme la ce ne putem aștepta de la el. Ce-au pățit însă oamenii, de ce au ajuns să le fie rușine de „meserii“? Păi, mai întîi, din 1990 și pînă în 2012, au dispărut aproximativ 5,5 milioane de locuri de muncă, majoritatea pentru muncitori. Deci, firesc, părinții nu doreau ca și copilul lor să pățească ce au pățit ei. Complementar, aspirațiile s-au îndreptat de la societatea gulerelor albastre ale comunismului la societatea gulerelor albe ale capitalismului. Ce vrei tu să te faci cînd vei fi mare? Clasă de mijloc, evident! Pe de altă parte însă, ideea însăși de „muncitor“ a fost devalorizată și a ajuns să fie de rușine: muncitorii ăștia au fost profitorii comunismului, iar acum au ajuns niște nostalgici prăpădiți – a început să spună lumea bună – și cu toții am ajuns la concluzia că la școlile și liceele profesionale ajung să meargă doar „ratații“! Rezultatul? Un procent mult mai mare de analfabeți funcțional în rîndul acestor elevi, viitorii noștri muncitori calificați.

Doamne, ajută-mă să nu-mi mai crape țeava la baie!