Ce ne desparte de normalitate
„Normalitatea“ pare o noțiune la îndemînă. Înțelesul ei e, pentru tot omul, subînțeles. Toți credem că știm ce e „normal“ și ce nu, ce e „firesc“ omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos. Dar, tocmai pentru că ni se pare că știm, nu mai reflectăm îndeajuns asupra normalității „normalului“. Nu ne mai neliniștește, nu ne mai irită aberația cotidiană, suspensia regulilor elementare, atmosfera bezmetică în care respirăm spasmodic. Ba am ajuns chiar să luăm „situațiunea“ drept „normală“. Asta-i situația! Așa e viața! Să nu fim idealiști! Să gîndim pozitiv, chiar dacă vîslim în întuneric și insalubritate.
N-am de gînd să construiesc, într-un articol de gazetă, o complexă teorie a normalității. N-ar fi normal! Dar pot încerca să semnalez măcar cîteva simptome (evidente, după părerea mea) ale dezordinii, extrase din experiența zilnică.
1. Inflația politicului. Într-o țară civilizată, democratică, bine așezată – pe scurt, „normală“ –, politica nu invadează zgomotos interesul public. Nu e, zi de zi, pe ecran. După alegeri, un guvern responsabil intră în „rutina“ eficienței, iar Opoziția – în rutina supravegherii critice. Dar cetățeanul obișnuit își vede de treabă. Sigur, nu devine orb și surd la ce se întîmplă „la vîrf“, dar accentul interesului său curent cade pe profesiune, carieră, familie, timp liber, prieteni. Nu stă tot timpul cu ochii pe cutare ministru, pe cutare parlamentar, pe răfuielile de partid de pe scena publică și din mass-media. Pentru că nu e nevoie. Pentru că politicienii „normali“ își văd de treabă în domeniul lor, ung competent, fără tapaj, mecanismul bunei guvernări, al bunei așezări materiale și comunitare a țării. Faptul că trăim, efervescent, evenimentele din arena puterii e o dovadă că am pierdut sensul lucrurilor cu adevărat importante, că nu mai focalizăm pe problematica proprie, pe destinul propriu, ci pe tămbălăul exterior al „vedetelor“ conducătoare. Cetățeanul „normal“ nu e „zoon politikon“ decît în momente de răscruce civilă: alegeri, referendumuri, proteste țintite, legate de eventuala periclitare a interesului general. În rest, are alte preocupări. De aceea și-a delegat decizia celor „aleși“: ca să-și vadă de ale lui! Cînd însă „aleșii“ nu-și văd cum trebuie de ale lor, atunci cetățenii se trezesc sabotați în mobilizarea lor naturală spre împlinirea de sine și trăiesc confiscați de disfuncția „sistemului“. Politica devine axa biografiilor noastre, în loc să lucreze discret și eficient pentru a oferi contextul optim al parcursului nostru existențial.
2. Politicul e prea prezent nu numai pentru că preferă să funcționeze pe stadionul răfuielii de paradă, în loc să rămînă în atelierul administrației. E prea prezent și din cauza proastei calități a reprezentanților lui. Selecția cadrelor care ajung în vîrful piramidei a devenit jalnică. Se vorbește buruienos, răstit și incorect. Competiția de idei e, de multă vreme, înlocuită de îmbrînceală mitocănească, maniere de birt, ținută plebee – pe scurt, vulgaritate. E limpede că avem de a face cu „doamne“ și „domni“ de mîna a treia, neșcoliți, prost-crescuți, dizgrațioși. N-ar fi la locul lor nici în funcții mai modeste, marginale, anonime, darămite în fruntea bucatelor. „Patrioți“ de ocazie, care fac de rușine țara și pe locuitorii ei decenți. Campioni la mediocritate fudulă. Nu știu să fie slujitori, ci, mereu, șefi. Nu mai vorbim de incompetență tehnică, de CV-uri vide, de afaceri veroase, alianțe de gașcă, ambiție impudică, parvenitism. Principala lor reușită este să se fi strecurat în față, fără urmă de personalitate reală. Personalitatea reală atrage fără efort, stîrnește și absoarbe interesul public prin isprăvi profesionale verificabile și coagulează spontan spiritul comunitar, lăsîndu-l să prevaleze asupra vanităților proprii. Falsa personalitate nu face decît să se reverse egolatru peste ceilalți, să‑și sufoce, să-și intoxice ambianța, în cursa ei nerușinată spre afirmarea contrafăcută a sinelui propriu și a intereselor lui meschine.
3. Un rol nefast în supraabundența „divertismentului“ politic îl are, inevitabil, presa. Ea decide, în mod interesat (și, pînă la un punct, justificabil, de vreme ce trăiește din rating), ierarhia „știrilor“ care trebuie puse pe piață pentru a manipula și malforma psihicul cititorilor. Nu informația și comentariul calm, nu dezbaterea productivă, nu analiza inteligentă par să domine „strategiile“ gazetărești curente (cu unele excepții). Ci scandalul, partizanatul, derizoriul vîndut ca „breaking“. În ziare și în studiourile de televiziune sînt instalați de decenii cam aceiași „specialiști“, înregimentați și deci previzibili, sau pasionați de propria lor „măestrie“. Oricum, cam știi dinainte ce vor spune, în ce spațiu histrionic se vor mișca. Unii zic mereu același lucru, alții zic mereu pe dos decît zic toți ceilalți, ca să se vadă că sînt ingenioși și independenți. În rest, puzderie de fake news, sado-masochiste: decese, agonii, crime, procese, răpiri, adultere, bîrfe, hoții, catastrofe meteo, vrăjitoare profetice, parapsihologi cuplați la energii cosmice ș.a.m.d. Material gras pentru țața autohtonă, ca să aibă ce trăncăni la o cafeluță sau la o țuică.
E, poate, cazul să adîncim lucrurile, să căutăm surse mai subtile și mai diverse ale neîncetatelor noastre crize de normalitate. N-ar fi rău. Dar și să șlefuim fisurile semnalate mai sus și tot ar fi ceva! Sau să ne întrebăm și pe noi înșine, din cînd în cînd, cum fentăm, conștient sau nu, reperele bunului-simț, ale bunei cuviințe, ale bunului gust. Ar fi un început…