Ce mai așteptăm de la intelectuali?
- cu Dilema veche la Iași -
Pe 25 octombrie am avut o întîlnire cu cititorii la Iaşi, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. A durat mai bine de două ore şi aproape trei sferturi din timp l-am dedicat dialogului cu cei prezenţi în sală. (Fragmente filmate din această întîlnire au apărut şi vor mai apărea pe dilema veche.ro, în secţiunea „Videoblog“). A fost foarte interesant, foarte plăcut şi, nu în ultimul rînd, foarte util să aflăm ce gîndesc cititorii noştri nu numai despre revistă, dar şi despre tot felul de subiecte.
Tema – sau mai degrabă pretextul – întîlnirii a fost „Premiul Nobel sau MTV Awards? Ce fel de cultură în Dilema veche?“. N-a fost aleasă întîmplător. De cînd există, revista a avut, din cînd în cînd, parte de ecouri „polarizate“. Unii ne spuneau (şi încă ne mai spun) că ne ocupăm de subiecte prea „înalte“, că sîntem „elitişti“ şi nu ne-ar strica oleacă de accesibilitate. Alţii, dimpotrivă, constată că sîntem „frivoli“, că am căzut şi noi în patima dorinţei de popularitate şi succes, că ne ocupăm de cultura „pop“, de dragul tinerilor postmoderni, dar pierdem pe drum „adevărata cultură“. Întotdeauna am crezut că a discuta în termenii unei opoziţii ferme între „cele două culturi“ nu face decît să construiască un maniheism care ne conduce spre soluţii false. Problema nu este „ce“, ci mai degrabă „cum“: te poţi ocupa deopotrivă de subiecte „înalte“ sau „frivole“, important e să o faci cît mai bine, să adopţi o perspectivă adecvată. Mi s-a părut că publicul nostru ieşean nu cade în capcana maniheismului: cei care au vorbit au avut nuanţări interesante.
Discuţia a „evadat“ însă spre alte subiecte. Între altele, despre OTV şi publicul acestei televiziuni, despre „ce e de făcut“ pentru a-i aduce pe calea cea bună pe oamenii care se uită fascinaţi şi creduli la emisiunile cu paranormali, vindecători, „economişti“ care promit 20.000 de euro de căciulă etc. Cineva a rostit cuvîntul „misionarism“: o revistă ca a noastră – şi, în general, intelectualii – ar trebui să „convertească“ un număr cît mai mare de oameni, să-i atragă spre bunul-gust, spre valorile culturii şi ale educaţiei. Altcineva a vorbit despre „culturalizarea maselor“, altcineva despre o mutare radicală: ar trebui, dacă se poate, să facem din telespectatorii de OTV cititori de Dilema veche. Am răspuns, sceptic, că n-ar trebui să ne facem iluzii. Studii făcute în alte ţări arată că 90% din publicul tabloidelor n-ar citi nimic dacă n-ar exista aceste ziare populare, cu poze mari şi texte uşor accesibile. O mică parte din acest public „migrează“ în timp către ziarele de calitate, dar atît. Nu ajung şi la reviste de tipul Dilemei vechi. Iar „culturalizarea maselor“, în ciuda elanului iluminist, nu-i poate transforma pe milioanele de oameni, care cred în vindecători şi în vrăjitoare, în adoratori ai teatrului, ai muzicii clasice ori în cititori împătimiţi de Tolstoi sau Heidegger.
Dar, dincolo de ce şi cum se poate face, dincolo de ce ne arată (sau nu) studiile despre cine ce citeşte, am descoperit în preocupările prietenilor ieşeni (şi, mai ales, în stilul şi în tonul intervenţiilor lor) un soi de optimism măsurat, o convingere limpede că lumea în care trăim poate fi mai bună şi (sau mai ales) prin cultură, prin idei, prin schimbul liber de opinii. Pentru asta însă ar trebui – unii au spus-o direct, alţii doar au sugerat – ca intelectualii „să se implice mai mult“. Recunosc în această dorinţă una dintre temele de dezbatere de la începutul anilor ’90: „De ce nu se implică intelectualii în politică?“. Cei care doreau asta atunci credeau că intelectualii vor reuşi să dea soluţii pentru punerea ţării pe drumul cel bun. Acum, li se cere să dea soluţii pentru ieşirea din criză, pentru curăţenia morală a societăţii, pentru o mai bună aşezare a valorilor în societate. Întîlnesc adesea această dorinţă (sau cerinţă) şi în comentariile de pe site-ul nostru, şi în alte locuri.
Mă tem însă că „soluţiile“ s-au dat deja. Ce poate face un intelectual? Să-şi spună punctele de vedere, să creeze astfel un curent de opinie, să influenţeze, prin ideile sale, deciziile politicienilor. De două decenii, intelectualii publici îşi exprimă opiniile pe diverse teme politice, sociale, culturale. În ultima vreme însă, cuvîntul lor e prea puţin luat în seamă. Probabil că şi intelectualii îşi au partea lor de „vină“ că lucrurile stau aşa, dar nu cred că li se poate reproşa, global, că sînt indiferenţi faţă de ce se întîmplă. În alte societăţi, intelectualii publici au influenţă. La noi au?
(va urma)