Ce lipsește pe piața politică

N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieţii noastre politice, deşi multicolore în aparenţă, sînt, de fapt, goale. Dar m-aş opri la trei însuşiri, fără de care, după părerea mea, un om politic nu este nici om întreg, nici politician întreg. 

Asistăm mai întîi la o gravă carenţă a exprimării. Nu mă gîndesc numai la cunoaşterea aproximativă a limbii materne, la inabilitatea de a construi un discurs sau de a susţine o dezbatere civilizată. Mă gîndesc, mai ales, la incapacitatea de a găsi tonul şi limbajul potrivit, în funcţie de interlocutori şi circumstanţe. E ceea ce se numea cîndva „darul limbilor“, înzestrarea (şi preocuparea) de a vorbi fiecăruia pe limba lui. S-ar zice, la prima vedere, că propun un exerciţiu de ipocrizie. Dar nu despre o retorică şmecher-cameleonică e vorba, ci despre respectul pentru cel cu care vorbeşti şi despre talentul comunicării eficiente. Pe scurt, nu e recomandabil să te porţi la o reuniune diplomatică aşa cum te porţi la bodegă sau la o întîlnire restrînsă de partid. La fel, nu e recomandabil să te porţi la o serbare cîmpenească aşa cum te-ai purta la susţinerea unei teze de doctorat. Or, felul de a fi şi de a vorbi al politicienilor noştri e de o tristă monotonie. În general, n-au decît o singură coardă, cel mult două. Ori se străduiesc să fie hazlii cînd nu trebuie, ori se înfurie birjăreşte. Alţii, mai puţini, îşi iau un aer solemn, ţeapăn, de inşi „cu greutate“. Cîte unul se dă, neconvingător, drept om de cultură, băiat fin, doldora de citate (inadecvate) şi de informaţii de almanah. Virtutea care le lipseşte mai tuturor este firescul: graţia de a fi ei înşişi, de a se adapta situaţiei fără să-şi inventeze un rol, de a se plia pe locul, momentul şi personajul cu care se confruntă. 

Legată de firesc este şi virtutea autenticităţii. Am mai scris despre asta. În contextul de faţă, ceea ce mă interesează este capacitatea cuiva de a acţiona nu strict pe baza unui calcul, ci şi pe baza unei convingeri. E adevărat că viaţa politică, mai ales în timpul campaniilor electorale, e de negîndit fără o sumedenie de „figuri impuse“. Trebuie să devii simpatic alegătorilor, să te faci văzut printre tarabele vreunei pieţe, să tragi cîte o horă, să pupi copii care îţi dau flori şi ţărăncuţe care îţi dau pîine cu sare etc. Dar toate astea se pot face teatral, fără har, fals, dacă nu-ţi pui problema să asumi în cît mai mare măsură omenescul lor, hazul lor conjunctural, cordialitatea – fie şi simbolică – a desfăşurării lor. Trebuie să vrei să pui cît mai mult sens, şi cît mai multă angajare personală sinceră în tot ceea ce pare o scenografie mecanică. La limită, trebuie să te gîndeşti de două ori înainte de a face un gest sau de a participa la un tip de manifestare care nu ţi se potrivesc. Puţină sfială, puţină rezervă nu strică. Dimpotrivă. (Adaug, totuşi, că autenticitatea e altceva decît „spontaneitatea“ naturii fruste, inapte de autocontrol, negrădinărite, dezvoltate numai pe palier psiho-fiziologic. Şi dl Vanghelie, şi dl Becali sînt autentici. Dar nu sînt decît autentici. Chiar şi aşa, sînt însă mai uşor de prizat decît dl Dan Diaconescu, de pildă, a cărui inautenticitate i s-a cuibărit definitiv în grimasa facială pe care o arborează drept zîmbet.) O a treia virtute de care omul politic autohton duce lipsă este uitarea de sine. Majoritatea jucătorilor noştri politici sînt manevraţi de o dizgraţioasă inflaţie a Eului. Chiar – şi mai ales – cînd nu dispun de un Eu prea bine conturat. Mulţumiţi de ei înşişi, bine zidiţi în certitudini autocomplezente, încîntaţi să-şi etaleze calităţile proprii („băieţi deştepţi“, plini de umor, dar oricînd gata de bătaie, hiperdescurcăreţi, „mai mult sau mai puţin oneşti“, ca tot românul, autoritari şi băşcălioşi, oameni de partid, de gaşcă, de comitet, una peste alta mereu îndreptăţiţi să ocupe orice funcţie, să ne conducă, să ne certe, să ne înveţe). Oricum, avem de-a face cu inşi a căror principală preocupare, a căror axă existenţială este reuşita personală. Cariera, funcţia, poziţia în partid, procentajul electoral, averea şi plăcerile proprii sînt ţeluri constante, cărora li se subordonează tot. Cu alte cuvinte, principala ocupaţie a lui Ghiţă este Ghiţă. Restul e materie primă… Carne de tun, public de fraierit, popor. Încă aştept să văd apărînd pe scenă un personaj care să-mi transmită sentimentul că ceilalţi îl preocupă mai mult decît îl preocupă sinele propriu. Unul care e imun la fascinaţia victoriei proprii, a „imaginii“ proprii, a rolului lui istoric. Unul care să nu vrea decît să-şi facă bine treaba şi să plece. 

Mi se va spune că între „a fi tu însuţi“ şi „uitarea de sine“ e o contradicţie. Nu e. A fi tu însuţi e a nu-ţi falsifica natura. A uita de sine e a nu ţi-o idolatriza. Ceea ce ţi se cere, de fapt, e să nu minţi în felul tău de a fi şi să nu fii egolatru. E greu! Dar politicienii noştri n-ar avea decît de cîştigat dacă ar înţelege că politica nu e o treabă uşoară, la îndemîna oricărui veleitar lacom (de putere şi privilegii).