Ce este întunecarea?
Ce este întunecarea? Inversul luminării. Și ce este luminarea? A spus-o Immanuel Kant cu aproape 250 de ani în urmă, în eseul său celebru „Ce este luminarea?“:
„Luminarea (Auklärung) este ieşirea omului din condiția de a fi sub tutelă, pentru care vina o poartă el însuşi. A fi sub tutelă înseamnă neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această condiție atunci cînd cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a te servi de inteligență fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! (Îndrăznește să știi!) «Ai curajul să te serveşti de propria ta minte!» este, prin urmare, deviza luminării.”
*
Pe un zid din fața blocului unde am locuit pînă acum un an și ceva stătea (și încă stă) scris un text lapidar, dar elocvent: „Jos cu sataniștii care ne conduc!”. Nu e deloc singurul zid din București unde întîlnim acest mesaj. Multă vreme am luat asemenea îndemnuri drept ridicole și nedemne de multă atenție. Dar mi-am schimbat părerea cînd, acum cîteva luni, propagandiștii lui Putin au început să ceară „desatanizarea Ucrainei”, la pachet cu „denazificarea” ei. Și să nu uităm că și la noi, după „Colectiv”, a circulat intens pe rețele teoria sinistră că tinerii care au murit arși acolo erau sataniști care și-au primit pedeapsa binemeritată.
O atmosferă de Ev Mediu superstițios mi se pare tot mai prezentă în numeroase medii – mai ales, dar nu exclusiv, online –, iar cei doi ani de pandemie și doi de război din Ucraina (spre a nu mai vorbi despre războiul dintre Israel și Hamas), cu amenințările și incertitudinile lui, nu fac decît să încurajeze derapajele rațiunii. Ele devin posibile, la noi, și pe fondul unei educații precare, ba chiar discreditate pe alocuri pe motiv că ar fi inutilă pentru viață ori de-a dreptul periculoasă.
Oamenii, în mare parte, nu mai primesc educație științifică autentică în școală, ceea ce îi face incapabili să înțeleagă metoda științei reale și s-o distingă de pseudoștiințe. Știința – și mai ales științele vieții, precum medicina și biologia, pentru a nu mai vorbi despre istorie sau sociologie – nu oferă mereu răspunsuri certe și nici nu pot s-o facă. Omul de știință poate avea ezitări normale; există în știință controverse firești, cum au fost cele din timpul pandemiei de COVID, care duc la progres. Dar profanul, din lipsa educației, crede că oamenii de știință autentici ezită sau se contrazic din nepricepere sau rea-voință, la fel ca politicienii. În acest caz, i se pare că pseudoștiințele, unde nu sînt contradicții, sînt mai credibile.
Autoritatea științei are un suport instituțional, dar instituțiile au o inserție în politic. Puterea politică susține deci autoritatea științei, cel puțin parțial, dar uneori o și fragilizează, cînd politicul e discreditat, ca la noi, dar și în multe alte locuri din lume. De unde rezultă că a te declara împotriva științei „oficiale” poate reprezenta pentru unii o declarație de falsă „autonomie” personală sau de pretinsă „libertate”; se simt luptînd „împotriva sistemului”, ori „avînd mintea deschisă”. În realitate însă, ei se pun în sclavia ignoranței. Te simți confortabil și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”, chipurile descifrînd „marile conspirații” elaborate de „elitele liberale” – un substitut „corect politic” pentru ceea ce altădată erau evreii, francmasonii, vrăjitoarele sau „sataniștii care ne conduc” – toate, în fond, ființe posedate de Diavol.
Pseudoștiințele sînt raționale în structura lor (chiar dacă absurde în relația cu realitatea); lumea pe care o descriu e ultra-coerentă, satisfăcînd nevoia noastră de ordine completă și de explicație totală, mult peste ce poate oferi cunoașterea autentică. Pseudoștiințele conferă lumii și omului un sens aparent simplu, restaurînd centralitatea mitologică pierdută a omului.
Internetul și rețelele de socializare de asemenea încurajează pseudoștiințele și conspirațiile, încurajînd pe oricine să spună orice și consolidînd grupuri de influență, care își pot disemina nestingherit teoriile. Eliminarea privilegiilor într-o lume democratică – chiar și a celor asociate autorității epistemice a experților – nu avantajează știința reală, căci adevărul științific nu poate fi votat. Dar omul simplu consideră uneori că experții exercită o autoritate nelegitimă, fiindcă nimeni nu i-a votat, iar ei se confirmă unii pe alții.
Multe pseudoștiințe, precum astrologia, alchimia, frenologia etc., au fost în secolele trecute considerate științe respectabile. E plauzibil deci – spun unii subtili – că și multe dintre științele autentice de azi vor fi considerate pseudoștiințe mîine și invers. Adevărul pare a fi un construct istoric, cît și unul socio-politic, pretind destui filozofi de azi, determinat pe contingențe de mediu, gen, rasă, clasă. Adevărul, ca atare, pare o noțiune demodată.
*
Mi se pare, deci, că trăim un început de „Dark Ages”, de nouă „întunecare”; chiar dacă altminteri ne-am dotat cu Internet, telefoane mobile, Inteligență Artificială și rachete nucleare. Credințe absurde, primitive, multe manipulate politic, proliferează, fără a fi contrate suficient. Superstițiile se întîlnesc nestingherite și fără rușine cu supratehnologiile secolului XXI. Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial. Alții scriu mesaje, ca aceal de pe ziduri, cred în ele, acționează conform lor sau, mult mai grav, vor să-și „desatanizeze” adversarii.
Kant credea că epoca lui nu era „luminată”; dar, optimist, spera că se afla totuși în proces de „luminare”. Similar, putem și noi spune: epoca noastră nu este încă întunecată; dar „luminile” aprinse pe timpuri și mai tîrziu pălesc treptat. Mulți oameni reintră voluntar sub tutelă și nu mai au nici curajul, nici dorința cunoașterii. Preferă ignoranța. Deviza timpului: „Sapere time!”. („Teme-te să știi!“)