Ce e voie și ce nu e voie
În urma protestului pe care l-am semnat împreună cu alţi nouă colegi în apărarea Eugeniei Vodă, au apărut tot soiul de comentarii, care dovedesc ce periculoasă este, în orice dezbatere, abandonarea bunului-simţ. Dacă în loc să judecăm lucrurile cu o nervozitate gata-făcută, cu dorinţa de a furniza lumii o imagine de sine convenabilă, cu spontaneitatea clişeelor curente, cu reflexele unei indignări de circumstanţă, pe scurt, cu obsesii necontrolate, sau cu dorinţa de a ne pune într-o lumină bună manipulînd sloganuri previzibile, dacă, în loc de toate acestea, am fi avut calmul bunului-simţ, toată întîmplarea cu interviul lui Ion Cristoiu ar fi trecut neobservată. Dar reacţia promptă a cîtorva neliniştiţi de profesie (cărora nu le contest neapărat buna-credinţă), decizia excesivă a CNA-ului, scrisoarea amărîtă a celor zece, cîteva articole de o radicalitate trucată şi furor-ul comentatorilor de pe Internet au creat un tapaj public disproporţionat care, în loc să limpezească lucrurile, le-a isterizat. Totul a glisat spre procese de intenţie şi etichetări penibile. Cei situaţi contra Eugeniei Vodă au fost taxaţi de iudeo-masoni, pro-semiţi de ocazie, jandarmerie israelită resentimentară. Cei situaţi pro Eugenia Vodă au fost citiţi ca pro-Cristoiu, ergo cripto-legionari, ergo anti-semiţi. Fronturile odată definite, războiul poate începe, cu frazeologia, fentele şi bîzdîcul ştiute.
Să încercăm, totuşi, o recuperare a bunului-simţ. Doamnei Vodă nu i-am putea reproşa decît o gafă de principiu: l-a invitat pe Ion Cristoiu în seria, prestigioasă, a „profesioniştilor“. Nu vreau să spun prin asta că domnul Cristoiu n-ar fi, în felul lui, un profesionist. Dar e dintr-o categorie ale cărei opinii nu sînt greu de anticipat. Ştii cam la ce să te aştepţi şi ştii că, de vreme ce l-ai invitat, n-o să-i poţi pune pumnul în gură, decît dacă eşti din specia Dana Grecu – ceea ce nu e cazul. Ce i se poate reproşa lui Ion Cristoiu? Că a enumerat cîteva „calităţi“ ale personajului Zelea Codreanu, fără să amintească şi ceea ce ştie toată lumea: că a iniţiat o mişcare politică de extremă, programatic anti-semită, culminînd cu abominabile crime. Am pus cuvîntul „calităţi“ între ghilimele pentru că, din punctul meu de vedere, atributele invocate nu sînt, întotdeauna, calităţi. Există destui dictatori cărora nu li se poate reproşa corupţia. Dl Cristoiu a folosit, de altfel, aceeaşi „laudă“ vorbind despre Nicolae Ceauşescu (vezi realitatea.net din 26 iulie 2010). Nici faptul de a nu face compromisuri nu e, în sine, o virtute. E plină lumea de proşti ţepeni. „Buna-credinţă“, ca şi „bunele intenţii“ pot fi şi ele dublate de vinovate „încremeniri în proiect“ şi pot avea consecinţe derapante. E drept, Ion Cristoiu a vorbit şi de „demnitate“, „onoare“, „romantism“, „tragism“, dar asta e, pur şi simplu, una din numeroasele drăcii pe care le-a spus, impenitent, de-a lungul vremii („Sper să prind revenirea comunismului“, Nicu Ceauşescu era „respectuos pe alocuri“, „cult“ etc.). Dar a spus, totuşi, şi că şeful legionar n-a vrut să ia puterea fiindcă prefera să rămînă la „făgăduieli“ şi să fie idolatrizat ca atare. Pe de altă parte, în lumea presei româneşti, enormitatea e multiformă. Avem campioni în materie: Mitică Dragomir calificîndu-l pe Nicolae Ceauşescu drept o adevărată „enciclopedie de fotbal“ şi mare „sufletist“, Vadim Tudor declarînd că dictatorul a fost omorît nu pentru greşelile lui, ci pentru calităţile lui („un şef de stat mare“), Niculescu-Mizil amintindu-ne, pe un post de televiziune, că pe vremea lui Nea Nicu se găseau mai multe feluri de pîine decît acum, sau Ştefan Andrei povestind, tot la televiziune, că, înainte de culcare, Ceauşescu frunzărea Istoria literaturii române a lui Călinescu. Dacă toate aceste aberaţii şi altele, nenumărate, din aceeaşi categorie, ar fi fost amendate băneşte, n-am mai fi avut nevoie, acum, de măsuri de austeritate.
Dar bunul-simţ ar putea avea şi alte stupori: în definitiv, ce e voie şi ce nu e voie să spui? Poţi să spui, de pildă, că Lucifer e frumos? Sau se cheamă că-i faci propagandă? Dar nu e el „seducătorul“ prin excelenţă?
Invers, dacă spui că obiceiul lui Vlad Ţepeş de a mînca înconjurat de cadavre trase în ţeapă te dezgustă înseamnă că nu eşti patriot? Poţi să spui că Zmeul Zmeilor are unele însuşiri virile? E voie să invoci austeritatea incoruptibilă a sîngerosului Robespierre? Cînd Dostoievski spune că desfrînatul Feodor Karamazov era sentimental e de bine? Ceea ce vreau să spun e că ideea portretelor în alb-negru e, în cel mai bun caz, naivă şi, în fond, contraproductivă. Din faptul că Sartre a deraiat prosteşte spre o stîngă şuie nu rezultă că era nul scriitoriceşte, după cum din faptul că Nae Ionescu a deraiat bezmetic spre dreapta nu rezultă că era un tîlhar de rînd. Ca să zic aşa, realităţile sînt complexe… Răii pot fi atrăgători şi bunii pot fi plicticoşi. Poţi avea mîini frumoase şi să fii o vită, poţi să ai nasul turtit şi să fii Socrate. A desena numai în negru sau numai în roz e o decizie riscantă. Cei diabolizaţi alunecă uşor, în opinia publică, spre statutul de victimă nedreptăţită. Convingător şi educativ nu e decît adevărul. Adevărul întreg. Restul e propagandă. De un fel sau de altul...