Ce-aveţi cu Educaţia?

20 martie 2013   SITUAȚIUNEA

Legea Educaţiei Naţionale, adoptată pe vremea cînd era ministru dl Daniel Funeriu, era cam stufoasă, căuta să reglementeze prea multe, avea nevoie de o cantitate mare de norme de aplicare şi de ordine ale ministrului pentru a stabili concret ce şi cum, dar, una peste alta, propunea cîteva schimbări importante în sistemul de învăţămînt, cu şansa de a da rezultate în timp. Acum se modifică. De ce? Nu pentru a elimina eventualele complicaţii şi stufoşenii, ci pentru că „e a lui Funeriu“. Aşa se întîmplă cu Educaţia de 20 de ani încoace: de cîte ori se schimbă puterea, se face o nouă „reformă“. De atîtea reforme, sistemul de educaţie a ajuns în comă. Las pe seama specialiştilor în politici publice să analizeze de ce. Mie mi se pare că una dintre cauzele eşecurilor, în serie, în materie de învăţămînt este tocmai faptul că se vorbeşte prea mult despre „sistem“ şi prea puţin despre oamenii vii şi concreţi – profesorii, elevii, studenţii.

La sfîrşitul lui decembrie, Guvernul a dat o Ordonanţă de Urgenţă care modifica, în Lege, acele prevederi care îi incomodau pe şefi şi pe baroni: conflictele de interese ale rectorilor şi alte asemenea aspecte de o colosală importanţă pentru soarta învăţămîntului românesc. E exemplul tipic de „aranjamente“ care n-au nimic de-a face cu problemele reale ale educaţiei şi arată cinismul cu care şefii „din sistem“ îşi rezolvă mai întîi propria situaţie. Mai recent, la Camera Deputaţilor s-au votat nişte modificări ale legii care intră în aceeaşi arie de ocupaţiuni mintale: de exemplu, universităţile nu mai au voie să anuleze titluri şi diplome, această atribuţie trecînd la onor Ministerul de resort. Chestia asta e cu dedicaţie pentru premier, ca să-i rezolve situaţia doctoratului; dar oare oamenii ăştia nu se gîndesc că, dacă se schimbă puterea, un ministru de altă culoare politică ar putea să-i ia mintenaş titlul şefului PSD? Sau cred că sînt veşnic la putere? Apoi, s-au schimbat tot felul de socoteli privind consiliile de administraţie ale şcolilor şi universităţilor, tot felul de reglementări privind numirile etc. Care va să zică, avem o întreagă categorie de „prevederi legale“ care încearcă să rezolve o chestiune importantă pentru partidele româneşti: cum să-şi numească oamenii proprii în tot felul de structuri de conducere. De douăzeci de ani, ne sucim de pe un picior pe altul, în funcţie de partidele care s-au perindat la guvernare: nimeni nu propune un sistem eficient de management al sistemului educaţional, totul se învîrte în jurul dorinţei arzătoare de a se menţine sistemul clientelar şi dependenţele de putere. O altă categorie de chestiuni cu care e vopsită „reforma“ de ani întregi ţine de fleacuri: dacă anul şcolar e împărţit în trimestre sau semestre, cînd începe şcoala şi cînd se dau vacanţele, dacă examenele se numesc chiar examene sau „teste naţionale“ etc. etc. Clasa pregătitoare (la şcoală sau la grădiniţă?) şi clasa a IX-a (la gimnaziu sau la liceu?) au sporit dilemele pe acest plan, căci s-a consumat multă energie pentru a răspunde la întrebarea „unde e mai bine să le plasăm?“ şi nu s-a dezbătut aproape deloc despre conţinutul acelor clase, despre contribuţia efectivă la o mai bună educare a elevilor. Şi de ani întregi o tot luăm de la început cu astfel de chestiuni, sporind dezorientarea printre elevi şi profesori şi acoperind „sistemul“ cu o enormă birocraţie.

Între timp, în realitatea de toate zilele învăţămîntul funcţionează după regula sauve qui peut. Deşi, în general, e interesată de învăţămînd doar la bac – cînd urlă din toţi bojocii că „a scăzut promovabilitatea“ – presa mainstream mai scrie uneori şi despre profesorii buni ori despre elevii excelenţi care „fac cinste ţării“ pe la marile universităţi străine. Dar aceştia nu sînt, de fapt, reprezentativi pentru sistem. Ei o iau pe cont propriu: profesorii buni îşi fac treaba mai degrabă din conştiinţă, din convingere, pentru că iubesc copiii sau din tot felul de alte motivaţii de ordin personal şi moral, nu pentru că „sistemul“ îi stimulează în vreun fel. Elevii buni pur şi simplu pun osul la treabă extrăgînd din sistem ce li se potriveşte. Şi elevii, şi profesorii practică în paralel meditaţiile private: profesorii ca să cîştige un ban în plus, dar şi pentru a avea satisfacţii profesionale pe care sistemul oficial nu li le asigură, iar elevii pentru că îşi dau seama (ei sau părinţii lor) că ce le „dă“ şcoala nu le asigură performanţa la facultăţile acelea mari din lume unde se duc ca să-şi croiască un drum serios în viaţă, iar noi, cei rămaşi acasă, ne simţim emoţionaţi că „reprezintă ţara cu cinste“.

Senatul urmează să voteze, de asemenea, modificările la Legea Educaţiei. Va rezulta o struţo-cămilă. Oricum, aplicarea legii (aşa cum fusese făcută de Guvernul Boc) era întîrziată şi confuză, acum o luăm de la capăt (care capăt?) din nou. Rezultatele medii ale învăţămîntului românesc sînt tot mai proaste (a se vedea testele PISA şi altele de acest tip). Programele sînt încărcate inutil. Toate guvernele au încălcat legea, nealocînd Educaţiei procentul din PIB prevăzut. Nivelul culturii generale a scăzut alarmant. Mediul de afaceri se plînge că absolvenţii nu au cunoştinţele şi abilităţile cerute de piaţa muncii. De ani întregi, politicienii români duc un război idiot cu sistemul de învăţămînt, care nu mai poate fi explicat în termeni raţionali: pare că diriguitorii temporari ai vieţilor noastre au ceva împotriva Educaţiei. Ar trebui, totuşi, să se oprească. Au distrus-o. În rest, cum spuneam: sauve qui peut.

Mai multe