Ce-au fost și ce-au ajuns miniștrii noștri

Săptămîna trecută, am reluat un articol mai vechi, pe tema competențelor ministeriale cu care avem de-a face în zilele noastre („Ce știi să faci?”). Anunțam, totodată, că un text pe aceeași temă vom relua și săptămîna aceasta (e vorba de textul de mai jos) în ideea de a prefața prin cele două lamentații o eventuală nouă rubrică a Dilemei vechi, care să reamintească portretele-model ale unei serii de politicieni autohtoni, mulți dintre ei uitați (chiar dacă unii au fost pe scenă și după 1989). Nu ne facem mari iluzii asupra efectului benefic al acestei anamneze, dar ne bucurăm să regăsim, fie și retrospectiv, asocierea (altfel firească) dintre oficiul ministerial și categoriile competenței și ale onorabilității. Lectură plăcută, chiar dacă ușor încercănată...

N-am trecut ca gîsca prin apă prin cei peste 40 de ani de „democraţie populară”. Una dintre moştenirile durabile ale regimului comunist a fost suspendarea legăturii dintre conceptul de „demnitar” şi acela al „demnităţii” (profesionale, morale, politice, familiale).

Ca să ajungi ministru în România mai veche, de dinaintea „dictaturii proletariatului”, trebuia să ai un anumit tip de prestigiu, cîştigat înainte de obţinerea portofoliului: să ai studii solide într-o meserie sau alta, să fi jucat un rol bine profilat într-o conjunctură istorică sau alta, să nu fii suspect de hoţie („în formă continuată” – cum se spune în limbaj juridic), să fi dovedit onestitate, simţ al onoarei, tărie de caracter. Sau, măcar, să fii de familie bună. Asta nu era, desigur, o garanţie de performanţă politică, dar implica, măcar, o bună educaţie „de-acasă”, cunoașterea avizată a limbii proprii, a cîtorva limbi străine, a bunelor maniere. Ceva cultură şi ceva bun gust erau, de asemenea, incluse. Nu ţin să idealizez „vremurile de altădată”, nu pretind că n-au existat niciodată pe scena noastră publică miniştri proşti sau mediocri, malversaţiuni, erori, accidente de parcurs, mai mult sau mai puţin grave. Observ, doar, că portretele elitelor noastre politice erau mai „transparente” şi că traiectoria (pre-condiţiile, etapele, orientarea) unei adevărate cariere politice presupunea un anumit coeficient de previzibilitate. Nu vreau nici să tratez orice figură a noilor guvernări cu o răutăcioasă prezumţie de incompetenţă, semidoctism, inadecvare. Nu exclud posibilitatea unor surprize încurajatoare, chiar cînd premisele nu păreau să le anticipeze. Dar nici nu pot să nu iau notă de diferenţa dintre Spiru Haret şi Liviu Pop, sau dintre Barbu Ştefănescu Delavrancea (ca primar al Bucureştiului) şi Gabriela Vrânceanu Firea...

De fapt, încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră şi să sper că, dincolo de „obligaţiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită (chiar dacă stingheritoare), cu gîndul la tradiţia postului pe care îl ocupă. Postul cu pricina s-a distins, istoric, prin impunătoare episoade de responsabilitate eficace şi ar trebui să oblige la o contemplare respectuoasă a tradiţiei.

Dacă, de pildă, eşti ministru al Justiţiei, ar fi recomandabil să-ţi reaminteşti, niţeluş timorat, de lunga serie de predecesori, la ale căror nume se va adăuga, cîndva, şi numele tău... Pe scaunul pe care l-ai ocupat mai ieri, prin mici manevre de partid, au stat, între alţii, ferventul unionist Ioan Al. Filipescu (studii de drept la Paris), Constantin Hurmuzachi (studii de drept la Viena), Al. Papiu Ilarian (studii la Viena şi Padova, lider, în Transilvania, al revoluţiei din 1848), Alexandru Lahovary, Grigore Cantacuzino, Ştefan Golescu (fiul lui Dinicu, studii în Elveţia), Gh. Costaforu (recunoscut ca unul dintre întemeietorii Dreptului Penal din România), Mihail Pherekyde, Ion Câmpineanu, Th. Rosetti (unul dintre cofondatorii „Junimii”), Titu Maiorescu, Toma Stelian, Grigore Iunian, Istrate Micescu ş.a. Cu titlu de amuzament, amintesc şi un Stolojan, fost primar al Craiovei, liberal, ministru al Justiţiei după 1879. Ei bine, să fiu în locul dlui Florin Iordache, aş avea, cu asemenea nume în minte, oarecari insomnii…

Dar să fii la Învăţămînt, ca bietul Pavel Năstase, după Spiru Haret, Titu Maiorescu, Octavian Goga şi Nicolae Iorga? Dar să fii Grindeanu, cu „strămoşi” ca Ion Ghica, Kogălniceanu, Ion Brătianu, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu sau I.G. Duca? De Finanţe, ce să mai spunem? Vii după Grigore Balş, N. Kretzulescu, Dimitrie Sturdza, Ion C. Brătianu, Vasile Lascăr, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Titulescu (da, chiar el, între 1917 şi 1918), Constantin Argetoianu, Alex. Averescu, Barbu Ştirbey, Iuliu Maniu, Mircea Cancicov, Virgil Madgearu. (Am şi aici un „nume cunoscut”: Constantin I. Iliescu, al doilea primar al Bucureştiului, după Unire.)

Şi apropo de primarii Bucureştiului, cum o fi să te instalezi în linia Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Fleva, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai. G. Cantacuzino şi Vintilă Brătianu?

Vom vedea de ce sînt în stare vedetele de ultimă oră ale elitei noastre conducătoare. Deocamdată, gîndindu-ne la listele de mai sus, putem spune un singur lucru: „actualii” au nervi buni! Nu simt pe umeri decît povara eului propriu (dublat, evident, de cel al „şefului” lor) şi o miraculoasă siguranţă de sine. Ce putem face decît să le urăm succes? Să-şi transforme anonimatul în renume. În rest, vorba poetului, bucuroşi le-om duce toate...