Casa
"Noi facem o mare greşeală" - mi-a spus la un moment dat meşterul care îmi punea faianţa şi care lucrase ani întregi, ca zidar şi faianţar, în Israel, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia şi Spania. "Muncim cu anii în străinătate ca să strîngem un ban şi tot ce cîştigăm băgăm în casă. Ştiţi ce casă mare şi frumoasă mi-am făcut?" - şi-a ridicat el privirea în care i se citea întregul orgoliu de bun meseriaş. "Casa o facem să le rămînă copiilor, dar copiii, cînd se fac mari, pleacă la oraş şi noi, bătrînii, rămînem cu casa: o facem degeaba, copiii nu vor să stea în ea". Mi-a povestit că sînt mai mulţi fraţi, toţi lucrători în construcţii, au plecat în general împreună şi s-au "tras" unul pe altul, pe unde au găsit de lucru. De obicei, femeile rămîneau acasă, să aibă grijă de copii; iar uneori, cînd erau probleme mai speciale (de exemplu, vreun copil avea de dat examen la liceu), rămînea acasă şi unul dintre bărbaţi. Mai rar, pleca la muncă în străinătate şi cîte una dintre femei - cîteva luni, că orice ban în plus era bine-venit. Dar acum s-au întors "de tot", nici unul nu vrea să mai plece. Era un meşter foarte bun şi foarte harnic, dar, dincolo de aceste însuşiri "ale sale", se vedea că ştiuse să înveţe ceva din munca prin străinătăţuri, în sisteme eficiente şi bine organizate: îşi planifica riguros ce are de făcut în fiecare zi, nu se oprea pînă nu-şi termina porţia, lua o singură pauză (pentru masă; dar numai după ce-şi termina "bucata"), nu-i plăcea să fie întrerupt din lucru şi nu lăsa fir de moloz sau mizerie în urmă. Făcea totul cu un aer serios şi aplicat şi i se părea firesc să nu tragă de timp şi să nu se odihnească mai mult decît era nevoie. M-a sunat după cîteva săptămîni să mă întrebe dacă nu ştiu pe cineva care are de făcut vreo lucrare - "zidărie, faianţă, zugrăvit, noi facem orice". Nu prea avea lucrări mari - "doar aşa, cîte-o reparaţie" - şi era hotărît ca, dacă nu găseşte, să plece iar. "Vreau să-mi termin casa, dacă tot am băgat atîţia bani în ea..." Casa aceea în care urma să rămînă doar ei, bătrînii... Nu ştiu cît de reprezentativ este meşterul meu pentru românii care pleacă la muncă în străinătate, dar cu siguranţă povestea lui şi felul lui de a gîndi spun destule despre întreaga categorie din care face parte. El şi fraţii săi trăiesc încă în "familia extinsă": muncesc împreună, se ajută, cînd pleacă vreunul îşi lasă copiii şi gospodăria în grija celorlalţi (sau a cumnatelor sau a părinţilor sau a socrilor). Micul lor vis este ca acest mod de viaţă să se perpetueze: şi-au făcut casă mare, în care să poată trăi şi copiii după ce îşi vor întemeia familii. Dar din contactul cu societăţile moderne pe unde au lucrat au înţeles că "ruptura" se va petrece, totuşi: copiii îşi vor întemeia familii "de alt tip", eventual vor pleca la oraş. "Traiul patriarhal" e o iluzie şi ei deja şi-au dat seama de asta, dar vor să ducă lucrurile pînă la capăt: să termine de finisat casa aceea mare, poate îi vor îmbia pe copii. Dacă nu, atunci aplică un alt tip de gîndire, care nu mai este cel tradiţional: casa e (şi) o investiţie, peste ani va valora mai mult, copiii o pot vinde, dacă vor să stea în altă parte, şi vor rămîne cu ceva "de pe urma noastră". Între timp însă, copiii rămîn cu bunicii sau cu alte rude. Fundaţia Soros a realizat un studiu despre situaţia acestor copii ("Efectele migraţiei: copiii rămaşi acasă", v.
): este cea dintîi privire sintetică asupra unui fenomen social care, pînă acum, intra în atenţia publică doar prin situaţiile extreme exploatate de presă (de pildă, cazul copilului care s-a sinucis de dorul părinţilor). Studiul este extrem de util prin datele pe care le oferă şi prin analiza efectelor pe care le are asupra copiilor plecarea părinţilor în străinătate pe perioade lungi. Dar este util şi prin faptul că scoate această realitate de sub "spectrul" aproximărilor practicate de mass-media: dornică de senzaţional, presa română porneşte de la un caz tragic şi îi extinde semnificaţia asupra tuturor cazurilor. Studiul realizat de Fundaţia Soros arată că "migraţia pentru muncă a părinţilor are atît efecte pozitive, cît şi efecte negative asupra copiilor rămaşi acasă"; cele pozitive înseamnă bunăstarea materială a copiilor, faptul că au putut pleca şi ei în străinătate (34% au călătorit, iar 20% şi-au petrecut vacanţa în altă ţară). Cele negative se leagă, desigur, de aspectele psihice: apar situaţii de depresie, iar mulţi dintre cei care au un singur părinte plecat ajung la o deteriorare a relaţiei cu cel rămas. Studiul propune şi soluţii, care ar trebui să cadă în sarcina autorităţilor: "copiii ai căror părinţi sînt plecaţi în străinătate ar trebui consideraţi în situaţie de risc"; "este important să se rezolve criza de psihologi şcolari din şcolile româneşti, mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din şcolile generale din România există la acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor)"; în fine, un "set de servicii sociale", care să cuprindă "consiliere specială, ajutor în procesul de învăţare, condiţii de petrecere a timpului liber în activităţi organizate în comun cu alţi copii, vizite la domiciliu". Sînt convins că statul român nu va face nimic din toate astea. Dar, pe de altă parte, mă îndoiesc că soluţiile trebuie puse atît de repede pe umerii autorităţilor: la urma urmei, familiile sînt cele dintîi care trebuie să găsească soluţii pentru propriii copii, iar a încărca Statul cu datoria de "a face ceva" în acest plan poate duce la o deresponsabilizare a părinţilor. Apoi, psihologii, ajutorul în procesul de învăţare, organizarea timpului liber şi toate celelalte sînt soluţii valabile şi pentru foarte mulţi dintre ceilalţi copii, ai căror părinţi nu sînt plecaţi, dar, dintr-un motiv sau altul, nu se ocupă de ei aşa cum ar trebui. Ideea că "Statul trebuie să intervină" nu cred că trebuie scoasă atît de repede din arsenalul de soluţii posibile: Statul n-ar face decît să creeze, prin mijloace birocratice, încă o seamă de "ajutoare" ineficiente. Care n-ar ţine loc de părinţi. Problema e, bineînţeles, complicată, dar mă tem că soluţia este, la nivel social, "stingerea de la sine" a cauzelor care au provocat-o. Părinţii au plecat împinşi de sărăcie şi nu le-a fost - nu le este! - uşor. Au plecat (doar) ca să aducă un ban acasă; dar viaţa şi munca "dincolo" i-au modificat: s-au modernizat "din mers", vin înapoi nu doar cu bani, dar şi cu know-how, cu un alt stil de a munci, cu experienţe de viaţă diferite. Ei nu se întorc "aceiaşi" şi, adaptînd ce au văzut acolo la modul de viaţă pe care l-au avut aici, transformă societatea. Casa "europeană" pe care o fac "ca să le rămînă copiilor" e poate un mod de a compensa sacrificiul pe care l-au făcut, ani întregi, şi ei, şi copiii lor. Doar că nu se mai potriveşte: nici cu ce-au trăit copiii rămaşi singuri, nici cu viaţa lor de mîine.