Capodopere în dialog (VII): Brâncuși – Henry Moore
În ceasul tîrziu al unei îndelungate istorii, sculptura pare să fi ajuns la elementele cu care ar fi fost de crezut să înceapă. Și Brâncuși, și Moore – repere absolute ale plasticii moderne – zăbovesc în preajma insolubilei (?) probleme a originarului. Brâncuși încearcă să aproximeze sămînța primordială, temeiul primelor nașteri, Moore caută să-și închipuie substanța primordială, cea în care a coborît sămînța dintîi. Brâncuși vorbește despre principiul generator al universului, Moore despre materia lui primă. Cu Brâncuși se evocă, în sculptura modernă, ordinea aurorală a lumii. Cu Moore – haosul ei latent. Primul întruchipează agentul fertilizant, masculin, celălalt – masa fertilizată, feminină. Brâncuși întîrzie în „natura naturans”, Moore tatonează în „natura naturata”. Brâncuși face portretul impulsului care stîrnește mișcarea, Moore reproduce substanța mișcată, viața incipientă, organicul abia diferențiat. Brâncuși ne oferă proiectele lucrurilor, Moore – primele lor întrupări, primele lor încercări de a fi. Pentru a ne închipui peisajul optim în care sculpturile celor doi artiști ar putea conviețui firesc, ne-ar fi de ajutor, întrucîtva, o sugestie cosmogonică eminesciană: „La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă, / Pe cînd totul era lipsă de viață și voință, / Cînd nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns / Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns / Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de ape? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă!”. Într-o astfel de lume, de tatonări și smîrcuri, de latențe și stupori, conviețuiesc cei doi. La Moore iese în relief vitalitatea formei născînde, a formei care încearcă, tenace, să fie, să-și dea contur, să se organizeze. La Brâncuși, forma e mai răbdătoare, mai liniștită. Ea are calmul germenului necorupt încă, odihna de dinaintea oricărui risc. Și e foarte greu de ales între perfecțiunea solară a sculpturii brâncușiene și aceea selenar-telurică a lucrărilor lui Moore. După cum e greu de ales între viața trăită în afara timpului, mereu dincolo de imediat, mereu dincolo de constrîngerea lumii concrete, și viața trăită mereu dincoace de hotarele acestei lumi, în chingile timpului și ale morții... Nu ne putem închipui formele lui Brâncuși murind, sau măcar transformîndu-se. Pe ale lui Moore le percepem, dimpotrivă, în perpetuă metamorfoză, pierind și recompunîndu-se, afirmîndu-se violent pentru a se învecina, în clipa următoare, cu indistincția.
Lumea lui Moore seamănă, în mai mare măsură, cu lumea noastră. Ea include, de altfel, mai multe aluzii figurative decît lumea lui Brâncuși: nuduri, prunci ținuți în brațe, siluete așezate, în buna tradiție a istoriei sculpturii universale. Și chiar cînd figurația propriu-zisă dispare, ceva se întîmplă, întotdeauna, în sculptura lui Moore: o dramă, un accident, o coincidență. Plinul se sparge pentru a face loc golului, un volum îl înghite pe celălalt, o formă rimează sau contrastează cu alta. Sînt invocate, adesea, microstructuri osoase, articulații organice subtile, îngemănări neașteptate. Nimic din toate acestea la Brâncuși. Lumea lui nu seamănă cu a noastră. Avem acces la ea mai curînd printr-un soi de memorie subconștientă decît prin simțuri. Ne-o amintim, fără să putem spune exact de unde. În cuprinsul ei nu se „întîmplă” nimic. Totul stă, într-o majestuoasă deplinătate: fără fragmente, fără concurență spectaculoasă între goluri și plinuri, fără dramă. Ne aflăm sub paradigma Unului și a Totalității. „Ceea ce vă dau e Bucurie pură” – spunea Brâncuși. „Pură”, într-adevăr, căci, în chip vizibil, nu este și n-a fost contrariată vreodată. E bucuria „crizei” ignorate, nu a crizei depășite. „Viața mea a fost o succesiune de miracole” – mai spunea Brâncuși. Cine poate spune asta deține, neîndoielnic, elixirul neîntristării, al armoniei interioare, al păcii. Avem, de aceea, nevoie de Brâncuși, ca de un leac. E întîlnirea cu un posibil al fericirii, după cum întîlnirea cu Moore e o întîlnire cu nerezolvarea noastră constitutivă, ontologică.
Desfășurată net pe verticală, sculptura lui Brâncuși are aplombul unei solicitări imperative, adresate condiției umane. În sculptura lui Henry Moore, desfășurată mai mult pe orizontală, mîngîind, uneori, ca un mulaj tandru, suprafața pămîntului, e mai puțină solicitare, mai puțin efort ascensional, dar mai multă aderență, mai multă cordialitate, un anumit spor de adaptare la ambianța terestră. Cu Moore, stăm de vorbă. Lîngă Brâncuși, deprindem ritualul tăcerii. Moore e un artist pur și simplu. Brâncuși cochetează, în plus, cu înțelepciunea...