Capodopere în dialog (IV): Toulouse-Lautrec – Degas

25 noiembrie 2020   SITUAȚIUNEA

Două insule, în marele arhipelag al desenului. Doi artiști pentru care gramatica artei se reduce la morfologia și sintaxa liniei pure. Îndrăgostit de Ingres și de Rafael, Degas pune neîncetat picturalul în custodia graficului, deosebindu-se, prin aceasta, de impresioniștii în ale căror expoziții „revoluționare” a fost mereu prezent… La rîndul lui, Toulouse-Lautrec, cu 30 de ani mai tînăr decît Degas, e unul dintre cei mai consecvenți admiratori ai săi. Și el e un împătimit al desenului. Dar, în limitele aceluiași idiom, Toulouse-Lautrec vorbește un alt dialect decît Degas. S-ar putea spune că el găsește infinite delicii în a vorbi argoul desenului, desenul pitoresc, al colțului de stradă și al mesei de cafenea, desenul, bogat în locuțiuni picante, al divertismentelor de tip Moulin Rouge… Degas, în schimb, cultivă desenul ca pe o limbă funciarmente cultă, ca pe un cod nobiliar, distins, bine supravegheat. Împrejurarea aceasta e, întrucîtva, paradoxală: Toulouse-Lautrec are o ascendență mai „sonoră” decît Degas, pe linia vanității sociale: e fiu de conte, dintr-o stirpe instalată în Languedoc încă de pe vremea lui Carol cel Mare. Interesul lui pentru cercurile plebee e interesul manifestat adesea de aristocrați pentru universul pestriț al vieții „de jos”… Toulouse-Lautrec pare să caute „periferia” ca pe un stimulent exotic, imperios necesar simțurilor sale hiper-rafinate. Odată intrat însă în societatea „profană” a Parisului, el trăiește transfigurarea bucuriei, a francheței în care dospește sămînța unei calde umanități. Toulouse-Lautrec nu e observatorul blazat al modelelor pe care le desenează. E prietenul lor. Și vorbește despre lumea lor ca un cetățean adoptat de ea și nu ca un explorator distant sau ca un vicios căutător de experiențe insolite: nu înregistrează ironic, nu consemnează glacial, ci înțelege și participă. Și e impresionant să constați cu cîtă tandră eleganță reușește artistul acesta, lovit de o grotescă infirmitate, să evite frigul pustiitor al singurătății. Boala care, de obicei, izolează devine, pentru Toulouse-Lautrec, un argument al comuniunii cu ceilalți și, de la o vreme, un filtru prin care pînă și zonele umbroase ale omenescului devin prizabile, străluminate de o prețioasă urmă a purității originare. Am semnalat, cu alt prilej, puterea lui Rembrandt de a consacra derizoriul, umilul, precaritatea. Toulouse-Lautrec merge pînă la a încerca să recupereze ceea ce, din unghiul moralei mic-burgheze, e blamabil, parazitar. Peste desenele sale, ca peste Parisul vremii sale, adastă o stranie aură de candoare. O candoare policromă, desigur, o candoare numită Folies Bergère, Moulin de la Galette, Nini-Patte-en-l’air sau La Goulue, dar nu mai puțin candoarea inimii simple, a lipsei de prejudecăți, a vieții care trece inocent și misterios peste toate, ca o mîngîiere, ca un zîmbet.

Mai sănătos biologic decît admiratorul său, Degas e mult mai puțin sociabil. Uneori, pare să frizeze mizantropia. A trăi nu e, pentru el, a intra în scenă, cum era pentru Toulouse-Lautrec, ci a contempla distant un spectacol exterior. Distant, dar susținut de o sclipitoare inteligență. Mai puțin interesat de substanța umană, cît de componenta strict estetică a lumii. Toulouse-Lautrec trăia cu voluptate. Degas savurează mental, cu un soi de amuzată curiozitate, priveliștea care i se oferă. Nu întîmplător, prietenul său Paul Valéry a vrut să-i dedice Monsieur Teste (ofertă refuzată – în mod defensiv, s-ar zice – de Edgar Degas).

Trecînd de la Toulouse-Lautrec la Degas, trecem de la spontaneitate la elaborare, de la frugalitatea stenogramei la calmul clasic al descrierii, de la linia-accent sau linia-interjecție la linia enunțiativă, linia-frază. Și unul, și celălalt erau fascinați de tema dansului. Dar Toulouse-Lautrec e interesat, în primul rînd, de dansul întrupat, de chipul pe care dansul îl poate căpăta cînd devine expresia unui destin individual. De fapt, dansatorul e mai important, pentru el, decît dansul în sine. Nu și pentru Degas, care meditează mai curînd asupra ființei dansului, înțeleasă în generalitatea ei diafană, în grația ei necorporală. Cineva dansează în lucrările lui Toulouse-Lautrec. Se dansează, impersonal, în cele ale lui Degas. Unul percepe dansul ca pe o prelungire naturală a ființei, în vreme ce, pentru celălalt, el este o prelungire culturală a ei. Între cei doi e, de fapt, diferența dintre dansul genuin, izbucnit vulcanic dintr-un preaplin lăuntric, și dansul cultivat, stilizat, „școlit” (și devenit, astfel, „coregrafie”). Diferența aceasta se precizează și dacă punem alături gustul pre-expresionist al lui Toulouse-Lautrec pentru vitalitatea burlescă a scenei de circ și gustul lui Degas pentru eleganța sportivă a curselor de cai, consemnate, uneori, ca niște adevărate reprezentații de balet.

Captivat de ceea ce vede, Toulouse-Lautrec expediază cu oarecare nonșalanță problemele de finisaj, de culoare sau de compoziție. Mare (și virtuoz) iubitor de simplificări și soluții rapide, el eșuează, cîteodată, în caricatură. Pe de altă parte, cu el începe – am putea spune – arta savant sintetică a afișului, de o monumentalitate comunicativă, amestec de arabesc vioi și mesaj expeditiv. Fapt e că Toulouse-Lautrec e dintre artiștii care, în timpul lucrului, privesc spre model, mai mult decît spre pînză. La Degas, raportul e răsturnat: ochii lui rămîn atașați operei sale, modelul fiind, nu o dată, pretext, „materie primă”. De aici aspectul mai „închis”, mai definitiv, al tablourilor sale și foarte complicata lor regie compozițională. Dar iată, totuși, excentrica punere în pagină a unei celebre lucrări de Degas („Absintul”), confruntată cu frontalitatea, ușor anodină, a unei lucrări asemănătoare semnate de Toulouse-Lautrec. Compoziția lui Degas, lăsînd loc, la prima vedere, instantaneului întîmplător, conferă scenei o notă de autenticitate, de imediatețe, de firesc, capabilă să concureze și chiar să umbrească spontaneitățile de mare maestru ale lui Toulouse-Lautrec. E o dovadă că, ori de cîte ori un artist întîlnește momentul de a-și da capodopera, el iese din raza de aproximare a definițiilor noastre. Nu mai poate fi comparat cu nimeni. Nici măcar cu el însuși…

Sursa imagini: wikimedia commons

Mai multe