Capodopere în dialog (I)
Textele care urmează sînt „scenariile” unor emisiuni difuzate de Teleenciclopedia, în anii ʼ70. „Producătorul” era dl Ioan Ionel, căruia îi păstrez o cordială amintire, ca și doamnei care se ocupa cu virtuozitate de montaj (e un trist simptom de ramolisment că nu-mi mai amintesc numele ei). Să sperăm că se vor găsi cititori pentru această melancolică retrospectivă…
Giorgione – Dürer
Să începem prin a pune în dialog două portrete: Portretul unei fete cu ramură de laur („Laura”), pictat de Giorgione în 1505, și Portretul unei tinere venețience, pictat de Dürer în 1506.
Giorgione
Dürer
La prima vedere, între cele două lucrări nu apar decît asemănări: sînt strict contemporane, sînt portrete de femei tinere, au o punere în pagină de același tip, ba, într-o anumită măsură, au și un destin comun: lucrarea lui Dürer s-a născut în urma uneia dintre călătoriile sale la Veneția, aceeași Veneție care l-a consacrat pe Giorgione, iar astăzi și portretul lui Dürer, și cel al lui Giorgione se găsesc în același loc: Muzeul de Istoria Artei (Kunsthistorisches Museum) din Viena.
Dincolo de portretele unor personaje de epocă, cele două lucrări configurează, laolaltă, portretul unei epoci întregi: epoca Renașterii, surprinsă în două ipostaze stilistice distincte: una nordică, puternic legată încă de o anumită tradiție medievală, cealaltă meridională, mai liberă, mai puțin datoare trecutului. Tehnic vorbind, sîntem martorii unei confruntări între picturalitatea „radicală” a lui Giorgione și o versiune mai „acomodantă” a ei, cuplată încă la memoria linearismului gotic.
Pictura lui Giorgione e o pictură a conturelor estompate și a sacrificării detaliilor, o pictură a trecerilor insesizabile de la un volum la altul, fără nici o asperitate grafică. La Dürer, în schimb, totul e mai amănunțit, mai scrupulos consemnat, mai precis definit. Sprîncenele Madonelor lui Giorgione se pierd, adesea, în penumbra arcadelor, spre deosebire de sprîncenele unor Madone de Dürer, al căror traseu se desfășoară net, categoric, pe plaja clară a frunții. Tranșantă este și distincția între modul discret în care Giorgione tratează volumetria nărilor sau desenul buzelor și insistența analitică a lui Dürer asupra unor detalii anatomice echivalente. Pentru Giorgione, o Madonă e întruchiparea pură a spiritului contemplativ: ea stă dinaintea noastră cu un fel de aleasă sfială, învăluită în propria ei reverie. Pentru Dürer, contemplativitatea e nu atît o răbdătoare așteptare a gîndului, cît provocarea lui impetuoasă, solicitarea acută a unei întîlniri prompte cu luminile lui. Pentru Giorgione, reflexivitatea înseamnă sondaj în universul lăuntric. Pentru Dürer, reflexivitatea e deschidere spre universul exterior, un univers pe care se bucură să-l reproducă cu rigori descriptive extreme, vecine cu candoarea. Elementele de peisagistică au, la Dürer, limpezimea unui enunț. La Giorgione, ele par, mai curînd, ecouri ale unei amintiri decît obiect al unei senzații optice nemijlocite: se desfășoară dinaintea ochilor noștri ca o înserare, cu linii de o dulce somnolență, în puternic contrast cu exactitățile stîncoase al artistului german. La Dürer, lumina, de o alcătuire omogenă, menajează formele. La Giorgione, ea le devorează, le dizolvă în propria ei substanță. Cînd Dürer vrea să reproducă barba unui bătrîn, el înclină să o facă scrupulos, fir cu fir. Cînd Giorgione are de pictat barba unui bătrîn filosof, el optează pentru conture difuze, care se resorb în atmosfera dimprejur, ca o explozie de lumină.
Dar să revenim, acum, la cele două portrete de la care am pornit. Vestmîntul modelului lui Giorgione e expediat printr-un tratament plastic atent doar la ritmul capricios al faldurilor, în vreme ce Dürer se complace – ca mai tîrziu Bronzino – în a înregistra fidel detaliul decorației textile. Venețianca lui Dürer are pe umărul ei stîng o fundă dintr-un material compact, cvasi-opac. Giorgione lasă să cadă de pe umărul modelului său o eșarfă transparentă, probă a unei marcante virtuozități tehnice. Coafura eroinei lui Dürer e descrisă cu oarecare prețiozitate: fiecare șuviță de păr e conștiincios desenată. Giorgione procedează mult mai concis, căutînd mai curînd efecte tactile și de atmosferă decît exactitatea unei pure inventarieri. Umbrele lui Giorgione au un caracter catifelat, muzical: ele surdinează volumul. Umbrele lui Dürer, pronunțat sculpturale, îl exaltă.
Obiectele și personajele pictate de Dürer au, de obicei, atributele unei indeniabile prezențe. Ele intră, fără dificultăți, în universul nostru familiar; sînt vecine cu noi, apropiate. Mai mult decît să medităm asupra lor, ni se cere să le recunoaștem și să ne recunoaștem în ele. Obiectele și personajele pictate de Giorgione nu interesează însă ca prezențe, ci au, mai degrabă, aura unei misterioase absențe. Dürer pare a se apropia necontenit de lume. Dimpotrivă, Giorgione pare a se îndepărta de ea. Pentru Dürer, lumea e o evidență, pentru Giorgione – o variantă a posibilului, un prilej de tatonantă interogație. Dürer observă lucrurile cu ochii și cu mintea. Giorgione le adulmecă, neinvaziv, cu inima. Dürer vrea să vadă și să știe. Giorgione vrea să asculte și să înțeleagă. Unul caută legi, celălalt sensuri. Unul se mișcă într-o lume de fapte, celălalt într-o lume de stări. Pentru Dürer, realitatea e un organism perfect, cu riguroase conexiuni interne, pentru Giorgione, realitatea e o reverie, o sumă de semnificative coincidențe. Dürer e diurn și expozitiv, Giorgione e crepuscular și aluziv. Dürer e un bun tovarăș de călătorie: înregistrează prompt, are simțul detaliului și o insațiabilă curiozitate. Giorgione e un partener ideal pentru confesiune: știe să tacă, să asculte și să consoleze.
La sfîrșitul acestei „confruntări”, nu trebuie să se înțeleagă că între cei doi mari artiști există diferențe de valoare, favorizîndu-l pe unul în dauna celuilalt. Între ei nu e alternativă drastică, ci complementaritate. Pe căi deosebite, ei construiesc pe temeiul aceluiași imperativ: imperativul aproprierii lumii, fie din perspectiva curiozității investigatoare, fie din aceea a simpatiei, a comuniunii afective. Există, pentru fiecare dintre noi, ceasuri potrivite pentru întîlnirea cu Giorgione și ceasuri cînd îl poți prefera pe Dürer. Există o vîrstă Giorgione și o vîrstă Dürer, în istoria noastră lăuntrică. Dialogul lor nu e, prin urmare, decît dialogul dintre două ipostaze constitutive ale firii noastre, dintre două versiuni latente ale inanalizabilei noastre alcătuiri.
Sursa imagini: wikimedia commons