„Calea lui Gorbaciov” și „calea lui Putin”

A fost Mihail Gorbaciov (decedat săptămîna trecută) indispensabil pentru destrămarea imperiului sovietic și chiar pentru desființarea URSS în 1991? Sau, așa cum cred unii, URSS era în declin oricum, pierduse cursa economică, dar și militară cu Vestul și prăbușirea ar fi fost oricum inevitabilă – pe termen mai scurt sau mai lung? (Dar cît de lung?) E interesant că cei care au susținut sau susțin inevitabilitatea istoriei atît în general, cît și în cazurile particulare s-au dovedit de obicei incapabili să prezică întîmplările respective fie și cu cîțiva ani mai înainte. Agresiunea Rusiei în Ucraina de azi e un bun exemplu: retrospectiv, ea pare dictată de o forță restauraționistă care a acționat aproape fatal; și totuși, dacă nu Putin, ci un lider mai înțelept și mai pașnic ar fi fost la conducerea Rusiei, agresiunea putea să nu se fi produs. În general, retrospectiv, totul în istorie pare evident; prospectiv, avem mari dificultăți să înțelegem încotro va curge rîul istoriei chiar și peste o lună.

E adevărat că URSS și, în general, imperiul sovietic erau în declin economic, tehnologic și social. Gorbaciov a fost numit secretar general cu rolul de a le restaura. A încercat declanșînd glasnost și perestroika. Credea în realitatea socialismului „cu față umană” și multă vreme a rămas convins că proiectul comunist și cel democratic nu sînt funciarmente opuse. Credea și că relații normale cu Vestul nu pot decît încuraja dezvoltarea și progresul URSS. S-a înșelat: comunismul și democrația sînt incompatibile, iar imperiul, bazat pe ideologia comunistă, n-a putut face față influențelor occidentale. Eroarea lui („felix culpa”) a declanșat disoluția sistemului – a celui „extern” mai întîi (prăbușirea regimurilor din Europa de Est), apoi a celui „intern” – desființarea URSS.

Dar faptul că un om de felul lui Gorbaciov – care credea că violența de stat și militară nu sînt soluții pentru rezolvarea problemelor politice și naționale – a avut puterea supremă în URSS a fost, pînă la urmă, o simplă întîmplare. Ce-ar fi fost dacă la cîrma țării ar fi venit cu anticipație Putin – un Putin ceva mai vîrstnic sau un om ca Putin, crescut în cultura violentă a KGB-ului și decis să rezolve totul prin asasinat, măsuri represive și invadarea militară a vecinilor? În cel mai bun caz, imperiul s-ar fi menținut, fie și cu mari dificultăți economice; probabil că regimurile comuniste din Europa de Est ar fi rezistat, cu unele concesii, presiunii populare. Vestul ar fi respectat „zona de influență” sovietică și n-ar fi intervenit militar în țări care nu aparțineau de NATO și de UE. În cel mai rău caz, ar fi izbucnit războaie regionale, de felul celui de azi din Ucraina. Dar sistemul în ansamblu putea rezista în continuare, fie și decrepit. Dacă Coreea de Nord și Cuba – țări mici – au rezistat cu regimurile lor atîtea decenii, de ce n-ar fi reușit imensa URSS – e adevărat, tot mai rămasă în urmă, tot mai incapabilă să susțină cursa cu Vestul?

Sau poate că acel ipotetic lider sovietic ar fi semănat mai mult cu Deng Xiaoping, arhitectul capitalismului controlat din China. Ca și acesta, pe de o parte, ar fi zdrobit dintru început orice mișcări populare pentru libertate și ar fi suprimat violent, fără ezitare, orice tendințe naționale în periferiile imperiului; pe de altă parte, ar fi invitat capitalismul occidental să vină în Rusia ca să investească și în altceva în afara industriei extractive. Cineva ar putea obiecta că performanțele economice ale Chinei nu puteau să fi fost egalate de o țară cu o cultură total diferită precum Rusia. Nu știu. Ceea ce vreau să spun este că, cel puțin în anii aceia de cumpănă, rolul liderilor – sovietici, chinezi, dar și occidentali – a fost imens. Iar faptul că la cîrma imperiului sovietic s-a aflat un utopist care credea într-un tip nebulos de democrație socialistă și care, pe de altă parte, nu era dispus să folosească violența de stat fără limite, după modelul tradițional al aproape tuturor conducătorilor ruși și sovietici, a fost decisiv. Lumea și Europa au fost scutite de a vedea „calea lui Putin” încă de acum treizeci de ani. Le văd acum și se înfioară.

Mă gîndesc uneori că, de fapt, „calea lui Gorbaciov” a reprezentat marea excepție a istoriei, în timp ce „calea lui Putin” (violentă, represivă, resentimentară) e mai curînd regula, cel puțin în spațiul euro-asiatic. Dar poate că totul ține de perspectiva noastră măruntă: văzută sub specie aeterni,  ea, istoria, nu cunoaște nici reguli și, deci, nici excepții.