Breaking news: People matter!
În 2000, faimosul Huntington, împreună cu colegul său de la Harvard, Lawrence Harrison, au editat o carte de succes intitulată Culture matters. Cum ar veni, cultura contează. Mai exact, şi cultura contează, pe lîngă economie şi politică, întrucît poate influenţa economicul şi politicul. Modul în care autorii au transformat această constatare epocală în instrument geo-politic este mai mult decît discutabil, dar se pare că au deschis apetitul pentru alte astfel de constatări inedite. Chiar şi antropologii şi-au construit unul dintre cele mai frecventate site-uri sub sloganul anthropology matters. Pe această linie, se pare că noua descoperire este că people matter. Ca să vezi, (şi) oamenii contează!...
Prima dată am citit ceva de genul acesta într-un studiu de mare anvergură asupra pieţii financiare din lume şi soarta sa în viitorii zece ani. Pe primul loc la concluzii şi recomandări se afla această afirmaţie: băncile vor trebui să-şi dezvolte o strategie client-based. Altfel spus, clienţii, care sînt şi ei tot un soi de oameni, contează. Recent, şi guvernatorul BNR a adresat bancherilor un îndemn similar: ar fi bine să vă gîndiţi şi la oameni...
Iată un lucru îmbucurător: oamenii încep (sau ar trebui) să conteze pentru bănci. Un mod delicat de a spune şi că, pînă acum, n-au prea contat. Dar de ce ar conta şi de ce ar trebui să-şi modifice întrucîtva băncile strategiile pentru a fi mai grijulii cu indivizii care le devin clienţi?
Pragmatici, japonezii au calculat profitabilitatea unui astfel de comportament grijuliu: pe scurt, au constatat că un client nemulţumit îţi elimină, în timp, 15 noi clienţi; un client mulţumit îţi aduce, în timp, 3 noi clienţi. E mai bine deci să fie mulţumit.
Dar acesta este un calcul de marketing, unde mulţumirea se referă strict la serviciile oferite şi, poate mai important, la modul în care sînt oferite. Problema devine însă mai cuprinzătoare şi începe să includă... fericirea. Să ne înţelegem, nu fericirea aceea existenţială, inefabilă şi fascinantă care ne ademeneşte ca o fata morgana, ci ceea ce se numeşte, pozitivist, „stare de bine“. O fericire cît de cît măsurabilă deci, ca atunci cînd la întrebarea „ce faci?“ poţi răspunde sincer „bine“. Această „stare de bine“ a început să fie luată în considerare şi de specialiştii în economie comportamentală, care demonstrează, cum ştiu ei să o facă, faptul că o societate „fericită“ este mai utilă economic. Altfel spus, „fericirea“ este profitabilă, hai s-o cultivăm!
Acest lucru era cunoscut însă de mai multă vreme. Pragmatici şi ei, americanii au inventat, în consecinţă, prozacul, această „aspirină emoţională“ care te face să te simţi bine de cîte ori vrei. Consumul de antidepresive s-a extins, în 2008 Franţa devenind campioană mondială la acest capitol. N-a fost suficient, s-a trecut la xanax, un anxiolitic de data aceasta, cu efect mult mai rapid. Între timp, depresia a devenit o „epidemie silenţioasă“, care a crescut alarmant odată cu criza şi care produce anual în jur de 800.000 de sinucideri. Se pare că, totuşi, prozacul n-aduce fericirea...
Şi uite aşa au început să se preconizeze leacuri mai băbeşti pentru fericire, cum ar fi o vorbă bună, un gest potrivit la momentul potrivit, dar şi ceva timp pentru a te gîndi la tine. Austriecii par printre cei mai apropiaţi de această soluţie, avînd cam cel mai scăzut număr de ore de lucru şi cel mai ridicat nivel de satisfacţie de viaţă din Europa, taman bine pentru reproducerea în condiţii de piaţă a acelei inconfundabile Gemütlichkeit. Statele şi corporaţiile nu au încă timp de aşa ceva, şi nici nu prea ştiu de unde să apuce problema, dar o vagă preocupare a început să agite spiritele. Motivele sînt, repet, pragmatice: într-adevăr, „fericirea“ e profitabilă.
Cum stăm însă noi din acest punct de vedere al „fericirii“? Prost, foarte prost! Starea de spirit a societăţii române poate fi schiţată în cîteva cifre: penultimul loc la satisfacţia de viaţă din Europa (40%RO/79%UE); penultimul loc, la egalitate cu Grecia, referitor la satisfacţia financiară (36%RO/64%UE); cel mai mare declin de optimism de la începutul crizei, după Grecia (de la 44% la 20%); mai grav, în această perioadă, tineretul din România a trăit cel mai puternic declin de optimism din UE (mai mult decît Grecia), de la 63% la 27%. Pentru mai multe detalii, întrebaţi-l pe colegul Dumitru Sandu. Să mai adaug şi eu cîteva date mai „psihologice“: rata suicidului este (se pare, căci Poliţia Română nu are date în această privinţă...) mult mai mare decît media europeană şi în continuă creştere (la bărbaţii între 50-54 de ani, de pildă, rata este de 40,6 la suta de mii de locuitori, faţă de 28,7 în UE); după Ţările Baltice, România se află pe locul I la rata crimelor, precum şi la numărul de morţi în accidente; şi, nebăgată în seamă, singurătatea: aproape un sfert din gospodăriile din România sînt alcătuite dintr-o persoană singură.
Lumea bună va spune că ne merităm soarta, mai exact, că ei, românii înapoiaţi şi leneşi, îşi merită soarta – căci, evident, aceste date se referă doar la prostimea României. Dar, după cum am văzut, o populaţie ne-fericită este şi ne-eficientă, atît economic, cît şi politic, iar dispreţul faţă de această lipsă de performanţă nu face decît să alimenteze spirala nefericirii. Pe de altă parte, oamenii de afaceri sînt pe cale de a descoperi apa caldă şi de a propune şi leacuri mai simple pentru fericire: de pildă hable con ella, ca să-l parafrazez pe Almodóvar. Aşadar, domnule Preşedinte, vorbiţi cu România şi faceţi-vă că vă pasă! Măcar din pragmatism, precum economiştii...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.