Branduirea optimismului
În ultima vreme, românul pare să fie depresiv şi, sporadic, masochist: ne merge rău, tot mai rău, şi să vezi că o să fie şi mai rău! Există şi un soi de jubilaţie în această expunere a tarelor, a bubelor naţionale, congenitale şi nevindecabile, care sînt vînate în media şi în viaţa de zi cu zi a fiecărui român. Şi, ca să fim oneşti, nici media, nici fiecare dintre noi nu ducem lipsă de exemple la îndemînă. Doar că intervine aici o selecţie, ca în cazul tradiţiilor: reţinem doar ceea ce considerăm exemplar pentru decăderea neamului. O selecţie inversă, deci, care instituie un soi de tradiţii morbide, de mitologie neagră, din care se hrăneşte apoi în continuare depresia naţională: aşa sîntem noi, din moşi-strămoşi.
De curînd, am făcut un soi de statistică a „audienţei“ propriilor mele „pilule“. Dincolo de diferenţele sistematice dintre cele „la liber“ şi cele „cu plată“, mi-a rezultat un interesant profil de „rating“: cele mai citite şi apreciate (ca număr de like-uri) par a fi cele care expun, rezonabil şi probabil convingător, jalea naţională şi simptomele ei majore. În aceste cazuri, se naşte parcă un fel de empatie a cititorilor, care se recunosc în poveştile respective şi, uneori, par să se bucure sui generis de confirmarea propriului diagnostic de ţară. Îmi este greu să evaluez însă dacă le plac şi nuanţările pe care încerc să le fac de fiecare dată sau apreciază doar atmosfera sumbră şi pe alocuri exasperată a textului în ansamblul său...
Iată însă că tot media – care au fost cutia majoră de rezonanţă a depresiei naţionale – par să ne ofere şi tratamentul: românii sînt prea pesimişti, trebuie să-i facem optimişti, să le oferim motive de bucurie şi mîndrie naţională. Să le arătăm, de pildă, că „românii au talent“ sau că am văzut şi români fericiţi... De fapt, pesimismul a început să nu mai vîndă, ca într-o criză de supraproducţie, aşa că se trece, tatonînd, la o branduire a optimismului. „Ce trebuie să facem noi, românii, ca să fim mai optimişti?“ m-a întrebat, de curînd, o jurnalistă. Păi, ştiu şi eu, maică...
Modelul pare a fi, oarecum, cel american, de promovare a unei „gîndiri pozitive“, doar că în acest caz, terapia este aplicată homeopatic şi alternativ: doze de cal de pesimism şi, regulat, aceste picături miraculoase de optimism. Din depresivi, românii riscă să devină, astfel, maniaco-depresivi, un soi de doctor Jekyll şi Mr. Hyde – ziua veseli, noaptea trişti, cînd disperaţi, cînd fuduli, într-o alternanţă care te zăpăceşte şi mai tare: păi, de fapt, noi cum sîntem?
Modelul de tratament american este însă unul mult mai coerent (chiar dacă, personal, nu sînt deloc un adept al său) şi nu este transferabil ca atare, precum un format de televiziune. Positive thinking este un întreg stil de viaţă, un „tratament“ total, care se aplică permanent şi întregii societăţi, de la Independance Day la Prozac, şi de la body building la toate asociaţiile de suport pentru foşti alcoolici sau viitoare mame. Gîndirea pozitivă este o responsabilitate naţională, obligaţia fiecărui cetăţean de a fi fericit: „Smile or die“ – după cum ironiza (argumentat) Barbara Ehrenreich într-o carte recentă, care a făcut furori. O obligaţie dificilă şi nu lipsită de ipocrizie, ce-i drept, dar care este impusă unei societăţi în care oportunităţile de zîmbet sînt într-o cantitate satisfăcătoare. Zău că nu cred că este cazul României, care, în plus, a (mai) păstrat ceva din arta de a rîde din cînd în cînd, chiar dacă nu şi-a însuşit-o pe aceea de a zîmbi permanent!
Optimismul nu este (doar) o stare de spirit, o dispoziţie de moment, ci o abilitate care se învaţă cu greu şi se practică cu măsură. O abilitate care presupune mai mult luciditatea decît entuziasmul, care implică mai întîi cunoaşterea, apoi recunoaşterea de sine, acea împăcare critică, dar senină, cu realitatea.
În locul „shot-urilor“ de optimism, eu aş propune deci alt „tratament“ naţional: românul bine temperat. Şi mai vorbim peste o sută de ani...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.